Cartile, prelungirile existentei

Scrisori

Cartile, prelungirile existentei

60

In secolul al XVIII-lea, in cultura europeana se modifica practicile de lectura. Va fi de acum inainte incurajata lectura solitara si silentioasa a unei singure carti, intr-un exercitiu mai profund si mai complex. Practica lecturii in intimitatea camerei nu a fost bine vazuta, pentru ca cititorul putea sa scape de sub controlul societatii si al familiei. Charles Lamb aduce o critica aspra lecturilor colective, cu glas tare, incurajand in privinta ziarelor, o lectura de tip extensiv:

O gazeta citita cu voce tare e de indurat. In unele birouri de banca exista obieceiul (pentru a economisi timpul fiecaruia) ca unul din slujbasi – cel mai cu carte sa se apuce sa citeasca cu glas tare din Times sau din Chronicle pina la ultima fila, pro bono publico. […] de n-ar exista acest mijloc, nici unul dintre cei de fata n-ar citi probabil gazeta in intregime.

(Charles Lamb, Ginduri razlete despre carti si lectura, in Eseul englez)

Tot atunci creste in randul femeilor rata alfabetizarii, punandu-se problema unei adevarate isterii in randul sexului slab. Pe de o parte doctorii afirma ca cele care abuzeaza de lectura risca sa aiba caderi nervoase si sa existe in ceea ce le priveste tot felul de complicatii care le vor afecta sanatatea, in vreme ce discursul teologic tine prelegeri despre cum lectura le atrage pe femei de partea raului, acestea urmand calea pacatelor trupesti, carnale. Un caz bine cunoscut este acela al personajului flaubertian, Emma Bovary. Cucerita de falsele intentii ale celor doi pretendenti, Leon Dupuis si Leon Boulanger, aceasta se exalteaza la gandul unui triumf, sentiment ce egaleaza trairile personajelor sale literare preferate. Chiar mama lui Charles Bovary propune ca Emma sa renunte la abonamentul la biblioteca, fiind de parere ca lectura otraveste mintile oamenilor; nu stie totusi, ca fiul ei este inselat. Nici Charles nu o stie.

cohorta lirica a acelor femei adultere incepu sa-i cante in memorie cu voci de surori ce o incantau. Devenea ea insasi o parte adevarata din acele inchipuiri si realiza visul nesfarsit al tineretii, alaturandu-se acestui tip de indragostita la care ravnise atat. De altfel, Emma incerca satisfactia razbunarii. Nu suferise oare destul.[…] dragostea inabusita atata timp, izbucnea intreaga cu clocote de bucurie. O savura fara remuscare, fara ingrijorare, fara zbucium! […]Se hotari prin urmare, ca Emma sa nu mai citeasca romane. […] cand va trece prin Rouen, se va duce in persoana la cel ce imprumuta carti sa-i explice ca Emma isi intrerupe abonamentul. N-ar fi drept sa anunte politia daca librarul continua sa otraveasca mintile oamenilor?

(Gustave Flaubert, Doamna Bovary)

Genul literar care a fost asociat practicilor imorale a fost romanul : un venin care curge lent prin venele cititoarelor. Poate distruge corpul, mai ales pe cel al femeilor, iar daca barbatii cititori pot resimti in urma lecturii, cel mult o stare de slabiciune corporala, ele devin isterice, primejdioase si gata sa-si afiseze indecenta. Criticul literar Norman Holland dezvolta o teorie conform careia da literaturii un sens : exercitiul lecturii transforma cele mai ascunse dintre dorintele noastre in ganduri constiente producatoare ale placerii.

Fiecare neplacere pe care mintea o provoaca poate fi depasita cu ajutorul leacurilor. Astfel, dupa cum corpul simte nevoia unui exercitiu fizic care sa-l ajute sa se elibereze de monotonia constrangatoare a fiecarei zile (cocoasa il face purtatorul unor griji de proportii uriase), asa si mintea isi doreste a fi hranita intru desfatarea spiritului. De fapt, mintea nu trebuie sa se desavarseasca pentru “„[…] a contrazice au tagadui si nici spre a crede fara a cerceta, si nici spre a afla prilej de vorba au conversatiune, ci numai spre a cumpani si cugeta.” (Francis Bacon, Despre invatatura in Eseul englez) Timpul se destrama cand constiinta se impodobeste si inaltul ei tel este acela de dobandi prin intermediul invataturii eficienta de a-si implini idealurile. Totusi, este necesar ca procesul de invatare sa se contureze cu multa pricepere, caci “sa faci prea multa parada de ea este afectare; iar sa judeci numai dupa dinsa inseamna pedanterie.” (Francis Bacon, Despre invatatura)

Literatura, asemenea operelor de arta, isi reveleaza valoare odata cu rezistenta in timp. Redescoperirea si revenirea asupra sa, de-a lungul veacurilor ii verifica contributia estetica si spirituala in lume. Recitirea unei carti la un timp distanta poate angaja cititorul intr-o activitate adanc spirituala, caci timpul acordat momentelor de lectura si relectura inseamna intelegere. Intre autorii valorosi, Montaigne nu se fereste in a-i situa in varful piramidei, in centrul cercului pe autori precum Rabelais sau Boccaccio, pentru ca gaseste scrierile noi anoste si lipsite de miez, in vreme ce „“[…] scrierile din vechime imi par mai pline si mai vanjoase.” (Michel de Montaingne, Eseuri)

De ce o carte se vrea recitita? Fie pentru ca a produs o emotie puternica, placuta sau nu, si la un timp distanta se doreste verificarea intesitatii emotieiDe ce o carte se vrea recitita? Fie pentru ca a produs o emotie puternica, placuta sau nu, si la un timp distanta se doreste verificarea intensitatii emotiei, fie pentru ca ochii de acum sunt convinsi ca judecata si asteptarea lor sunt mult deasupra celor pe care le-au avut si le-au descoperit la prima mana, ori pentru ca la prima mana, au aparut dificultati ce-si gasesc rezolvare cu mintea de acum. In care dintre aceste doua exercitii de lectura cititorul trebuie sa aiba incredere? Lectura la prima-mana si lectura secunda pot fi operatiuni care se disting pe axa temporala, creand si indeplinind alte asteptari, caci in lumina detaliilor nedescoperite cu ocazia primei lecturi, apare miracolul unei alte senzatii; de ce nu, insa, recunoasterea aceleiasi senzatii si prelungirea acesteia sa nu faca procesul relecturii o chestiune complementara, intim legata de lectura intai?! Montaigne afirma ca greutatile intalnite de-a lungul unui text nu-l fac sa persevereze in lupta cu descoperirea unui sens, lupta e abandonata: “[…] nu ajung la nimic fara voiosie, iar prea mult sarg imi orbeste judecata, o mahneste si o osteneste.” (Michel de Montagne, Eseuri). Daca memoria umana nu ar avea niciun cusur, actul de a reciti ar fi absurd.

O carte este alta pentru fiecare dintre cititorii sai. Lectura este intim legata de imediata apropiere a omului de lume asa ca mintea inventeaza un mod unic de a se apleca asupra actului de a citi sau de a reciti. Prin urmare, nevoile si dorintele spiritului sunt diferite. Istoria, poezia, filozofia sunt obiecte de studiu infinite, insa potrivite pentru fiecare cititor. Asta nu inseamna ca nu sunt complementare una ceilelalte. Daca pentru gustul lui Montagne, Cicero nu-i este potrivit, pentru ca ceea ce este viu este imediat inabusit de lungimea si complexitatea frazelor lui, “„[…] nu aflu decat vant” (Michel de Montagne, Eseuri), pentru Bacon mintea fiecaruia trebuie hranita dupa nevoia pe care aceasta o resimte; asadar, „“[…] de nu-i in stare a face osebiri si distinctii sa-i studieze pe scolastici caci ei sint cymini sectore ( despicatorii firului in patru), iar de-i nevolnic in a se avinta in controverse si a se intemeia pe un lucru spre a dovedi un altul, sa studieze pricinile judecatoresti […]” (Francis Bacon, Despre invatatura in Eseul englez). In urma lecturii, judecata noastra trebuie sa fie libera, fara limitari impuse de scriitor. Spre exemplu, de apreciat sunt istoricii care nu falsifica adevarul, care nu aleg cuvinte pentru a face o alta istorie. Valorosi sunt aceia care scot la iveala fara ascunzisuri tot ceea ce stiu, fara sa fereasca nimic de privirea cititorului, si mai mult, alesii sunt aceia care au trait istoria si-au consemnat-o in acelasi moment. Pentru Montagne, intelepciunea gaseste echivalent in termenul invatare folosit de Bacon, in vreme ce pentru cel dintai invatarea reprezinta un proces chinuitor, care-l supune pe cititor sa-si insuseasca notiuni nu pentru a se bucura de ele, ci pentru a face din acest proces unul chinuitor si neplacut.

Fiecare cititor este special, imediat ce are convingerea ca este alesul unei carti. Creeaza o legatura profunda cu textul de abia dupa ce e suta la suta sigur ca ii indeplineste asteptarile. Dar asteptarea nu creeaza in cele din urma o prejudecata? Autorul sau titlul de pe coperta unei carti ii vor livra cititorului o asteptare, indeplinita sau nu pe parcursul lecturii. Ce gandeste cititorul? Opera literara trebuie sa transmita un mesaj, sa reflecteze uriasele teme care leaga viata comuna de moarte, iubire, dreptate, societate, istorie si asa mai departe. Scriitorul trebuie (dupa gandirea unui cititor) sa faciliteze accesul la un sens, sau la un anume tip de limbaj care sa fie dedus din context, fara ca cititorul sa mai fie nevoit sa recurga la materiale anexe care sa-l ajute in descifrarea mesajelor. Poate ca asteptarile vor fi depasite. Mintea acceseaza labirinturi mai complicate decat le-ar fi gandit pana in momentul lecturii-surpriza. Mintea cititorului e taramul-surpriza care desface textul in mii de bucati, pe care le potriveste, daca desigur, lectura ii este pe plac dupa chipul si asemanarea experientelor sale:

Fiecare citeste in felul lui, isi inventeaza o maniera proprie, unii isi petrec toata viata citind, fara sa treaca vreodata dincolo de lectura, ramin lipiti de pagina, nu pricep ca vorbele sint numai pietre pentru a traversa curentul unui riu, sint acolo doar ca sa putem ajunge pe celalalt tarm, celalalt tarm conteaza, Doar daca nu cumva, Doar daca nu cumva, aceste riuri n-au doua tarmuri, ci mai multe, fiecare om care citeste e propriul lui tarm si e numai al lui tarmul pe care trebuie sa ajunga.

(Jose Saramago, Pestera)

Cititorul si iubitorul de arta isi apropie atat de mult o opera, incat aceasta devine in cele din urma o extensie a sa. Textele asupra carora privitorul reflecteaza sunt acelea care se bucura de privilegiul de a fi totalul de pana atunci al experientelor umane personale. Angajamentul pe care fiecare dintre cititori il ia in fata lecturii, este acela de a descoperi o cale de rezolvare asupra propriilor sale nevoi estetice si culturale. Ce e frumos? Ce e valoros? Nu exista un raspuns precis asupra tuturor acestor lucruri. Literatura livreaza valori dintre cele mai diverse, relative. Lectura a urmarit de-a lungul timpului sa-i puna pe aceea ce i se dedau, intr-un dialog cu ei insisi, astfel incat problema canoanelor devine o chestiune a gustului si canonul este de fapt o preferinta. Nu trebuie insa uitat faptul ca exista capodopere. Un autor canonic este Shakespeare care trimite, prin intermediul scrierilor sale un mesager care-i este fidel mortii si care nu cosmetizeaza cu nimic adevarul: Hamlet. Placerea pe care o provoaca un text valoros este strans legata de o placere care se obtine mai greu, caci textul literar pretios livreaza mereu odata cu el, si o problematica a sinelui. Textul nu trebuie doar sa placa, ci sa si problematizeze. Rezistenta in timp verifica importanta unei opere literare: Charles Lamb recunoaste ca desi mai potrivite gustului sau sunt nume precum Kit Marlowe sau Michael Drayton, Shakespeare si Milton sunt invechite, asadar „“rasuna mai des in conversatiile zilnice.” (Charles Lamb, Ginduri razlete despre carti si lectura)
Importanta operelor literare, este acordata, in cele din urma, de o majoritate care este supusa totusi unei gandiri comune si in acelasi timp foarte personale, extinse de-a lungul timpului. In ochii unor cititori care au trait in lumini diferite experienta, o carte, ea – una singura, este alta de fiecare data.

AutorCodruta Tudoriu, din seria Codrutisme

Comments are off this post!