[trendmag_dropcap class=”kopa-dropcap style-3″]I[/trendmag_dropcap]ncurcate par caile Domnului cand urmele stelutelor de pe pamantul batatorit de gainile cu gat golas – urate foc, dar bune ouatoare –, a pamatufurilor intiparite de pernutele matelor si a gramajoarelor de surcele roase de latosul orb si surd care le confunda cu tibiile caprioarelor de odinioara, sunt inlocuite de constelatii de musetel, coada soricelului, podbal salbatic, papadie, patlagina si pir. Mult pir. Incurcate si tainice. Niciodata nu luase in serios datul in bobi sau cititul in palma. Prea erau cusute cu ata alba vrajitoriile astea. De ce ai trage cu coada ochiului dincolo de ce ti-a fost harazit sa stii? Fir-ati ale dracului de hoaste! spunea batranul, descalcindu-si itele barbii ingalbenite de duhan.

Garbovit, harsait de boli si de necazuri – isi ingropase un prunc ucis de un berbec –, umbrea pamantul numarandu-i zilele. Pe ale lui le uitase in cositele argintii ale celei cu care impartise totul, mai bine de jumatate de veac. Umplea pipa, isi tragea cioarecii pana sub genunchi, lega opincile, arunca pe spinare bundita captusita cu blana de miel si pornea spre grajd.

Il simtea Catalan. Asa-l chema. Ca pe calul lui Stefan cel Mare… Necheza complice, inainte ca mosul sa deschida usa, scuturandu-si coama. Trantea o copita in podea, ciulindu-si urechile, apoi intorcea capul, privindu-si stapanul cu demnitate. Cu demnitatea numelui pe care-l purta, peste veacuri. Batranul nu intra niciodata cu pipa aprinsa. Prea multe paie, prea multa osteoporoza… N-ar fi suportat sa-l vada arzand de viu. Inchidea usa, aprindea felinarul si se apropia sovaitor de iesle, cu pasi mici si taraiti. Isi punea mana calda – niciodata nu purtase manusi – pe grumazul lui, cobora spre greaban si-l batea usor pe spinare, apoi scotea din san o paine neagra. O rupea in bucati mici, sufland greu, apoi le apropia de botul calului, cu palma deschisa. Nu se ferea de fecioru-sau, care inca nu se trezise, dar ii placea sa-l hraneasca pe Catalan dimineata, la cantatul cocosului, ca pe vremurile in care, mai verzi si mai aprigi fiind, plecau sa descurce lanturile in care se incurcara bustenii, sa-i traga din rapa si sa le dea drumul pe apa… Mic de statura, dar vanjos si iute in miscari, mosul era chemat de acasa cand ceilalti se pierdeau cu firea si pierdeau bustenii prin prapastii, uneori si caii. Se baga sub burta lui Catalan, il inhama, lega intr-o parte, se opintea in cealalta, isi tragea cusma pe-o ureche, apoi porneau amandoi, om si cal, unul langa celalalt, cu bustenii dupa ei, spre zorile uitarii.

Intr-o zi venisera de colectiv sa i-l ia. Oameni grei, cu staif. Costume, ceasuri scumpe, cravate si priviri rosii, de marxisti turbati. Iesi, ca de obicei, la poarta, mestecandu-si pipa intre gingii. Coborasera dintr-o Volga de culoarea mustarului, transpirati si sufocati de aerul fierbinte ce se ridica in franturi de gheizere, spre cer.
– Am venit sa-ti luam calul! Ordin de la partid! spuse unul dintre ei. Cel cu gusa cea mai mare.
Auzind voci straine, Catalan fornai, scuturand din cap. Simtea zbaterile celui care-l hranea cu paine, ii intelegea respiratiile, desi nu i le putea decripta si ii vedea palma noduroasa, aceeasi care-i mangaia grumazul, pusa acum hotar, pe stalpul portii. Nu intelegea mare lucru, in invalmaseala produsa in fata casei, doar Grivei iesea in evidenta, cu latraturile lui scurte si ascutite, dar stia ca nu era de bine…

Colectivistii aveau multe calitati, dar si defecte. Vazandu-l pe batran deschizandu-si bratele in fata portii mari, urcara in Volga, ambalara motorul si se repezira spre el, oprindu-se la o palma de pieptul lui. Dar batranului nu i se clinti niciun fir de par. Viata sau Catalan…

Multa apa s-a scurs pe Moldova de atunci. Si mai multa sete i-a urmat. De vremuri, de fanat proaspat, de libelule si de haiducie…
Batranul ii mangaie coama, apoi porni spre iesire, aruncandu-si umbra vie pe peretii morti ai grajdului, lasand in urma sa amintirea vorbelor pe care le spusese stabilor ce venira sa-i ia calul, in acea dupa amiaza:
– Daca nu opream masina si treceam peste matale? Merita sa mori pentru o martoaga, unchiasule? ii zise soferul, scotand capul pe geam.
– Apoi, vezi dumneata, conasule… Daca ma omorai, te si omoram!
Nu stia Catalan ce insemnau toate astea.
Dar era de bine…

… Marius Gabor (Hai hui in tara nimanui)