[mc4wp_form id="5"]
Categoric, un astfel de om nu cunoaste nici monotonia, nici banalitatea, fiindca fiecare rasarit ii deseneaza diferit diminetile, ajutand-o, in acest fel, sa se vada, prin prisma optimismului sau incurabil, perfecta, in imperfectiunea ei.
Vrei sa spui ca nu te-ai lipit niciodata „din greseala” de fundul vreunei gazele inglodate intre vagoane? Dar dumneata, doamna? Ce dai ochii peste cap, de parca n-am sti ca ti-ai dori sa fii in locul ei?
Pentru o tanara plina de idei, a trai la limita nu e altceva decat o permanenta provocare de a sta pe marginile fragile ale realitatii, de a pluti printre nori atunci cand terenul devine instabil sau de a se amalgama cu siluetele subtiri ale oamenilor sau ale lucrurilor, in momentele in care umbrele sunt tot mai prelungi.
Il simtea Catalan. Asa-l chema. Ca pe calul lui Stefan cel Mare… Necheza complice, inainte ca mosul sa deschida usa, scuturandu-si coama. Trantea o copita in podea, ciulindu-si urechile, apoi intorcea capul, privindu-si stapanul cu demnitate.
Priveste-mi chipul din fantana,
Atinge-mi ridurile reci,
Tulbura-mi taina cu o mana,
Dar lasa-mi visurile-ntregi.
Primele picaturi de ploaie, nu mai mari decat bulinele buburuzei, topira coama padurii de pe malul Moldovei si imbracara varfurile copacilor cu o pudra fina, ca ocara unei soacre care inca nu stie, sarmana, daca a palit-o norocul pe copchila cea mare, ori a batut-o Dumnezeu.