Scrisori

Sunt atat de mahnit si de prea putin interesat de binefacerile vietii moderne, cu tot arsenalul ei tehnologic, incat am impresia ca cele mai depravate cavouri, siluite de uitare, bat in frumusete si prestanta opera neterminata a lui Gaudi. Nu, nu sunt in depresie, n-am de ce sa combat donjuanismul semenilor mei, asexuat si previzibil ca o dimineata, nu ma bantuie ganduri prabusite si nici n-am depasit limita leucocitelor; pur si simplu sunt mahnit. Se mai intampla. E ca si cum te-ai trezi in miez de noapte zdruncinat de cosmarurile unei lumi onirice in care strigatul dupa ajutor e doar un huruit difuz, unde pasii sunt ingreunati si lipiti de asfalt, iar apele, fie ca sunt line sau agitate, par a salva mereu persoana nepotrivita.

Stii, in Geneza, 1 cu 7 scrie: „Si Dumnezeu a facut intinderea, si ea a despartit apele care sunt dedesubtul intinderii de apele care sunt deasupra intinderii. Si asa a fost.” Nu mi-am propus sa combat Scriptura cu armele pe care ni le-a pus stiinta la dispozitie si cu atat mai putin, s-o supun unei judecati grosiere. Ceea ce vreau sa inteleg tine de latura umana a Creatorului, cea care l-a determinat sa permita dezvoltarea unei religii bazate pe mila si pe dragoste. Spunea un mare erudit ca in Eden nu existau anotimpuri, ploi sau furtuni, pentru ca in stratosfera exista o pelicula de apa care proteja Pamantul de bombardamentul radiatiilor cosmice. Recunosc, e o idee onesta, dar am dubiile mele.
Intre timp, pelicula de apa s-a transformat in nori, Edenul s-a retras in buzunarele cocalarilor cu X6 iar anotimpurile si-au gasit locas in oasele lovite de reumatism. Ce a ramas in locul ei? Nu stim. N-am fost inzestrati cu aripi, dar un atu tot avem.
Se spune ca, daca o civilizatie extraterestra si-ar fi propus sa ne scoata din circuit, n-ar fi avut niciun fel de problema. Si aceasta idee e rezonabila. Adica, sa fim seriosi! Ce poate sa faca un cumulonimbus, o retea de sateliti militari sau o duzina de rachete sol-aer in fata unei civilizatii care a furat startul cu, sa zicem, cinci mii de ani? Mai nimic, am spune cu totii, privind ingrijorati cerul… „Si totusi se invarte” se aude din pamant vocea lui Galilei.
Nu cred sa existe cineva care sa nu fi suferit o pierdere fara sa priveasca in sus, ca si cum acolo ar fi un birou unde oficiaza cineva non stop. Imi amintesc de calutul din plastic pe care l-am pierdut in vecinatatea Obeliscului de la Costinesti, de caruciorul de butelie pe care l-am uitat in curtea unei companii de reciclari, fascinat fiind de copertele unui manual de anatomie, de pierderea trenului si implicit a examenului din anul III, apoi de pierderea unor altfel de trenuri, care nu aveau vagoane. Doar usi.
Orice pierdere implica o despartire. Orice despartire determina ruperea zagazurilor inimii si eliberarea surplusului in stratosfera, loc ramas vacant dupa retragerea apelor din Eden, ca un scaun cu spatar scorojit si picioare subrede.
Am zburat deunazi, insotit de un cocor, la marginea cerului. Civilizatii indepartate imi trimiteau, printre doua batai de aripi, mesaje criptate. Am profitat de un curent ascendent, am scos Piatra din Rosetta din buzunarul de la piept si le-am silabisit, ca pe vremea in care pierdusem calutul din plastic: Oameni * Fiinte superioare * Inteligenta medie * Sensibilitate exacerbata * Invicibili *
M-am lasat apoi, sa alunec in gol si sa plutesc peste valurile gandurilor zamislite de cei care se iubesc, care se despart, care au pierdut, care au fost amagiti, care au vazut marea si care au murit regretand ca s-au nascut, fiind convins ca nimic nu e in zadar.
Nici macar o despartire.
* Stop *

… Marius Gabor