Scrisori

– In fiecare vineri si numai dupa ora 8,

spuneai intorcandu-ti fata spre Prutul ce curgea agale, ca un batran cu gura larg deschisa care-si joaca ultima carte, ruginit pe dinauntru. Stiam ca n-o faci decat pentru a masca zambetul ce-ti incununa coltul gurii cu meteahna pacatului de a spune nu, cand trebuia sa spui da, pentru ca apoi sa te lasi prinsa intr-o cursa pe care, cu maiestrie ti-o intinsesem, mascand zambetul ce-mi zgandarea dorintele cu meteahna pacatului de a nu spune nimic, cand trebuia sa-ti spun „te iubesc”.

M-ai luat de mana si mi-ai apasat buzele cu un sarut corupt de mita florilor ce-ti impodobeau pletele, ca si cum nimic n-ar mai fi contat. Nici cursurile de medicina imprastiate pe noptiera, nici desenele mele vizate de molii lipsite de pudoare si nici scrisorile randuite in raftul ce se invecina cu opera lui Tolstoi, ca si cum tocul inmuiat in cerneala noptilor in care te strangeam la piept, clocotind de viata, ar fi fost mai demne decat opera lui Balzac, n-au putut face nimic pentru a ne aminti si a ne opri.
Apoi am iesit in lume. Tu, in lumea cea brodata cu fire albe si miros de formalina, eu, in cea minata de indoieli si pricini aservite unui serviciu funerar care-si facea reclama imprastiind pe strazi fluturasi cu chipul lui Hamingway. N-as zice ca era rau, mai ales in diminetile in care, imbatat de mireasma petalelor desprinse din parul tau, paseam peste cadavrele dozelor de bere ca un rege supus aceleiasi inimi nespus de inselatoare si deznadajduit de rea, dupa vorbele profetului Ieremia.
Lumea ne-a primit cu bratele deschise si cu spatele la noi, crezand ca, astfel, mesajul ei se bucura de circumstante atenuante, dar isi gasise nasii. Imi amintesc si acum zornaitul lanturilor de la picioarele celor care isi lasara destinul in bratele ei, ca si cum pozitia misionarului le-ar fi garantat legitimitatea procrearii si indeplinirea scopului pentru care fusesera incarnati in trupuri pacatoase, nu in cochilii de melci. Cu noi nu i-a mers. Ne-am luat de maini, am urcat in susul raului pana cand piscul muntelui ce strajuia intrarea in lumea noua ne-a atins talpile cu tinctura de roua, vinars si frunze de ghimbir, apoi ne-am iubit, nesocotind randuielile inaintasilor si presarandu-le cu sare, spre a nu fi date uitarii.

– Cand te mai pot vedea?
– In fiecare vineri si numai dupa ora 8,

spuneai intorcandu-ti fata spre Prutul ce curgea agale, ca un batran cu gura larg deschisa, apoi ai inchis fereastra si ai agatat de clanta usii un bilet pe care scria „INVENTAR”, ca si cum numarul pasilor mei ar fi fost rezultatul unui excedent bugetar si nu o ruga prelinsa pe treptele caminului de pe strada Korolenko, Odaia 5, locul in care florile mituiau simturile spre a fi vandute, la pret de specula, celor cu inimile calcinate.

… Marius Gabor