Am plecat la Bienala de la Veneția cu entuziasmul pe care îl are orice artist atunci când știe că urmează să vadă sute de lucrări, zeci de pavilioane și unele dintre cele mai importante nume ale artei contemporane. Dar, după primele ore, am realizat că nu era vorba de a vedea cât mai mult. Lucrul cel mai important era exact opusul: să mă opresc.
Într-o lume în care consumăm imagini cu o viteză amețitoare, Bienala de la Veneția mi-a reamintit că arta nu poate fi privită în grabă. Nu este suficient să intri într-un spațiu, să fotografiezi o lucrare și să mergi mai departe. Uneori trebuie să stai. Să privești încă o dată. Să citești textul curatorial. Să accepți că nu vei înțelege totul din primele secunde.
Poate acesta a fost cel mai valoros lucru pe care l-am luat cu mine de la Veneția.
Nu o listă de artiști. Nu tendințe.
Ci răbdarea de a privi.
Am observat că ediția din acest an nu urmărea neapărat o direcție. Fiecare artist vorbea în propriul limbaj. Uneori aveai senzația că treci dintr-o lume în alta fără o punte evidentă între ele. Pentru unii, acesta poate fi un minus. Pentru mine a devenit o invitație. O invitație de a accepta că arta contemporană nu trebuie să ofere un răspuns comun. Tocmai diferențele dintre discursuri creează conversația.
Și poate că aceasta este imaginea lumii în care trăim astăzi.
Una dintre lucrările care m-a urmărit mult timp după ce am plecat a fost instalația artistei sud-africane Senzeni Marasela.
La prima vedere vezi textile suspendate și cusături roșii. Apoi citești că fiecare cusătură urmărește hărți ale unor mine prăbușite și vorbește despre vieți pierdute, despre memorie și despre așteptarea celor rămași acasă. Lucrarea nu impresionează prin spectaculos. Ci prin timpul pe care îl cere.
Dacă treci pe lângă ea în câteva secunde, vezi textile. Dacă rămâi câteva minute, începi să vezi oameni.
O experiență complet diferită am avut în Pavilionul Japoniei.
Vizitatorii primeau în brațe un bebeluș realizat la greutatea unui copil real și parcurgeau întreaga instalație ținându-l în brațe. Brusc, nu mai erai doar spectator. Greutatea acelui corp îți modifica mersul, postura și felul în care priveai spațiul. Iar întrebările despre viitor, responsabilitate și fragilitatea vieții nu mai rămâneau doar pe pereții pavilionului. Le simțeai fizic.
Mi s-a părut unul dintre cele mai inteligente moduri prin care o expoziție transforma privitorul într-un participant.
În Arsenale m-am oprit mult timp în fața instalației Moorings a artistei irlandeze Alice Maher.
Douăsprezece capete ieșeau din apă, aproape în tăcere.
Nu explica nimic. Nu încerca să convingă.
Doar era acolo.
Și tocmai această lipsă de explicații m-a făcut să mă apropii. Să mă întreb cine sunt. Ce reprezintă. De ce sunt doar capetele? De ce apa?
Cred că uneori cele mai bune lucrări sunt cele care nu îți oferă imediat răspunsurile.
Mi-a rămas în minte și instalația lui Sawangwongse Yawnghwe, alcătuită din sute de mici figurine din ceramică. Privite separat, fiecare părea fragilă și aproape anonimă. Împreună, deveneau o imagine greu de ignorat.
M-am gândit atunci cât de des funcționează și societatea la fel. Individul pare mic. Comunitatea schimbă totul.
Un alt artist care m-a impresionat a fost Kennedy Yanko.
Lucrează cu metal comprimat, un material pe care îl asociezi instinctiv cu greutatea și rigiditatea. Dar, prin felul în care îl modelează și îl pictează, metalul pare aproape textil. Aproape moale. Ca artist, mi-a reamintit cât de important este să nu rămân captiv într-un singur mod de a folosi materialele.
Experimentul nu este un risc.
Este o necesitate.
Poate cea mai importantă lecție pe care am primit-o la Bienala de la Veneția nu a venit însă dintr-o lucrare anume.
A venit din felul în care am privit. Am realizat că de multe ori vizităm expozițiile exact cum parcurgem telefonul: repede, în căutarea următoarei imagini.
Ne grăbim să bifăm cât mai multe săli, cât mai multe pavilioane, cât mai multe fotografii.
Dar arta nu funcționează așa.
O lucrare are nevoie de timp pentru a trăi în fața ta.
Uneori, adevărata întâlnire cu o lucrare începe abia după primul minut de privit. Sau după ce citești câteva rânduri despre contextul ei. Sau chiar după ce ai ieșit din muzeu și încă te gândești la ea.
Am plecat de la Bienala de la Veneția cu multe imagini. Dar mai ales cu dorința de a privi mai încet.
Ca artist, mi-am dat seama că vreau să lucrez cu mai multă sinceritate și cu mai mult curaj de a experimenta. Să las materialele să mă surprindă, nu doar să le controlez.
Ca privitor, am înțeles că nu trebuie să înțeleg fiecare lucrare. Trebuie doar să îi acord șansa de a mă întâlni.
Și poate că, într-o lume care ne cere permanent să mergem mai repede, acesta este unul dintre cele mai valoroase lucruri pe care ni le oferă arta: permisiunea de a încetini.
