Ceea ce este cunoscut ca iubire de sine nu este o noţiune atât de uşoară cum ar părea şi poate fi percepută ca o simplă alăturare de cuvinte şi un concept inventat; în realitate este poate cea mai mare iubire, dar şi cea mai dificilă. Majoritatea suntem conştienţi de minusurile pe care le avem şi care, din punctul fiecăruia de vedere, ies la suprafaţă şi sunt cât se poate de vizibile; din fericire, e doar percepţia noastră. Iar în momentul în care facem lucruri bune, frumoase, deosebite, lăudabile, le considerăm normale şi că “trebuiau făcute”.
Pe de altă parte, există prea puţine persoane care afirmă că nu se simt suficiente. Foarte mulţi, când fac greşeli, au tendinţa de a se auto-pedepsi şi de a se auto-respinge. Iar motivele unui adult pot fi numeroase, de la nemulţumirea că nu a fost prezent la anumite evenimente sociale, la faptul că nu a evoluat aşa cum visa în privinţa carierei, până la faptul că nu îi poate oferi copilului ceea ce şi-ar dori … Iubire de sine în astfel de situaţii? E ultimul gând.
Dar până la urmă, a fi atât de dur cu tine, cui serveşte şi cum te ajută concret? Aceste sentimente de vinovăţie nu folosesc nimănui şi nu aduc nimic bun, dimpotrivă. A-ţi ridica standardele poate fi un lucru bun, dar trebuie să o faci conştient; funcţionează ca un motor puternic: ajungi acolo unde îţi doreşti. Dar îndoielile te pot copleşi dacă nu le gestionezi corespunzător; poveştile pe care ni le spunem nu (mai) sunt conforme cu realitatea şi trebuiesc adaptate.
Conceptul iubire de sine, pentru majoritatea, intră la noţiunile abstracte, uşoare, superficiale, un mod de gândire greşit, care trebuie evitat. Ştiinţa şi studiile au arătat de nenumărate ori că persoanele care au o iubire de sine la un înalt nivel, sunt mult mai fericite şi experimentează mai puţină depresie, anxietate şi ruşine. Mai mult, sunt evaluate ca fiind mai generoase şi pline de compasiune vizavi de cei dragi.
Un alt studiu a arătat că iubirea de sine reduce legătura dintre perfecţionism şi depresie. Cei care sunt amabili cu propria persoană au o rezistenţă crescută în fata adversităţilor şi se pot recupera mult mai bine după traume, au şanse crescute să aibă succes şi să fie mai productivi şi cel mai probabil au şanse mai ridicate să facă alegerile potrivite pentru un stil de viaţă mai sănătos comparativ cu cei care se ruşinează.
Acest atu psihologic este de neînlocuit, oferind beneficii infinite. Dacă această iubire de sine nu vine în mod natural sau nu reuşeşti să o conştientizezi şi să o cultivi, iată în continuare câteva soluţii care să te ajute şi pe care le poţi adopta şi folosi!
Nu trebuie să fii perfect pentru a merita dragoste şi bunătate.
Fiecare merită să fie iubit şi să simtă dragostea. Nu trebuie ca cineva să fie perfect, minunat sau să fie în vreun fel, vrednic de iubire; iar dacă crezi de exemplu despre cineva că nu merită să fie iubit, asta înseamnă că ei nu au parte de iubire de sine şi acest lucru se simte. Iar în zilele în care nu eşti destul de “bun” sunt zilele când trebuie să te iubeşti mai mult.
Nu este vorba despre indolenţă.
Noţiunea “iubire de sine” nu este echivalentul cu a fi auto-indulgent sau leneş, ci te învaţă să adopţi o mentalitate de creştere. Ce pot învăţa din asta? Cum pot creşte? Imaginează-ţi de exemplu că cineva foarte apropiat are parte de un eşec! Cum reacţionezi? Ce ai spune? Creierul ţi-ar putea spune “ … dar ai putea fi mai bun”. Fiecare dintre noi este capabil să vadă mult mai bine imperfecţiunile celor din jur într-o lumină obiectivă; încearcă să creezi o anumită distanţă dintre tine şi propriile eşecuri. Conştientizează că aceste mici eşecuri te fac mai uman! Iar când tu le încadrezi cu bunătate şi înţelegere, este mult mai uşor să găseşti curajul pentru a face faţă părţilor care te fac să te simţi inconfortabil; în acelaşi timp, vei creşte şi vei putea învăţa mult mai uşor. Fă parte din propria echipă! Iar a-ţi face un obicei din a-ţi spune în fiecare dimineaţă “Sunt în echipa mea”, “Sunt suficient!” sau chiar “Bună dimineaţa … + numele tău” îţi aminteşte că trebuie să fii o persoană bună şi îngăduitoare cu tine.
Dacă dragostea e grea, iubirea de sine este şi mai grea.
Când eşti îndrăgostit eşti şi vulnerabil; te poţi simţi cu garda jos. Tot ceea ce formează o iubirea de sine îţi oferă de asemenea vulnerabilitate pentru că îţi cere să te vezi că un întreg imperfect, anumite părţi ale tale fiind mai dificile de văzut comparativ cu situaţia de a privi spre alţii. O astfel de perspectivă este normală şi la fel de normal este şi faptul că nu trebuie să le priveşti pe toate odată şi nici nu trebuie să îţi placă toate poveştile tale. Înainte de toate trebuie să fii îngăduitor cu propria persoană. Tratează-te cu prudenţă şi compasiune!
Importanta ştiinţei …
Când acţionăm cu iubire de sine, declanşăm eliberarea oxitocinei, hormonul iubirii şi endorfinei, hormonul fericirii. Împreună, aceşti hormoni luptă împotriva stresului corpului fizic şi creşte sentimentele de sprijin. Când te tratezi cu bunătate, dezactivezi sistemul de apărare în faţa ameninţărilor şi porneşti capacitatea de creştere.
În acelaşi mod, când te ruşinezi de propria persoană, treci în modul de apărare şi închizi centrele de învăţare din creier. Nu există dragoste dură ci doar dragoste plină de compasiune Contrar credinţei populare, rezistenţa nu se învaţă şi nu se asimilează experimentând multe greutăţi, ci cultivând o mentalitate puternică de creştere ori de câte ori eşti în faţă cu o anumită sarcină. Dacă vrei să fii o persoană puternică, înainte de toate trebuie să fii vulnerabilă.
Exersează, exersează şi exersează!
Nu ajungi să te iubeşti doar pocnind din degete! Iubirea de sine este asimilată doar prin învăţare şi cu cât exersezi mai mult să fii blând cu tine însuţi, cu atât întăreşti mai mult căile din creier care controlează compasiunea şi bunătatea faţă de tine şi cei din jur. A fi în mod natural drăguţ cu tine, poate declanşa inversarea judecăţii de sine, a vinovăţiei şi ruşinii.
