Roxana Lupu este una dintre cele mai apreciate actriţe din România care a avut numeroase roluri de excepţie atât în ţară cât şi în străinătate. Actriţa s-a consacrat în Londra prin rolurile de prinţese şi regine interpretate de ea cu măiestrie. Roxana Lupu a interpretat celebrul rol al reginei Maria în filmul “Maria, Regina României”. Filmografia ei mai include roluri interpretate în: “Inside Windsor Castle”, “Private Lives of Monarch”, “Royal Murder Mysteries”, “Noaptea fricii 2”, “Hensi 3D: The Making Of”, “În incinta castelului Windsor” (în acest documentar are rolul reginei Elisabeta).
Roxana Lupu, spune-ne când ai început să activezi că actriţă? A fost greu să te faci remarcată?
După ce am absolvit facultatea, am început imediat să lucrez ca actriţă. Consider că munca unui actor nu se încheie niciodată atunci când vine vorba de a fi remarcat.
Este esenţial să continui să lucrezi, să te menţii vizibil, să fii atent la imaginea pe care o proiectezi. Da, cred că acest proces nu are sfârşit.
Ai jucat în spectacole/ filme încă din perioada facultăţii sau abia la finalizarea studiilor?
Da, am jucat în scurtmetraje şi reclame, aşa cum am menţionat, încă din perioada facultăţii.
Pentru primele mele roluri, am apărut într-o reclamă foarte interesantă. Era la berea Timişoreana şi personajul meu se numea Ana.
A fost o reclamă de epocă, realizată extrem de bine de un regizor german.
Ce a simţit Roxana Lupu când a primit primul rol? Spune-ne mai multe despre proiectul acela.
Primul meu rol mai important a fost cel al lui Margaret din piesa „Pisica pe acoperişul fierbinte” de Tennessee Williams, un rol extrem de dificil. Chiar şi acum îl consider provocator, dar la vârsta de optsprezece-douăzeci de ani a fost şi mai complicat. Personajul meu trăieşte într-o piesă care se desfăşoară în anii `60. Margaret are o relaţie complicată cu soţul ei, care, de fapt, nu o mai iubeşte la fel de mult. Acţiunea piesei are loc în timpul unei petreceri unde apare şi cumnatul ei, fratele soţului, care are deja cinci copii. Presiunea asupra lor să aibă şi ei un copil este foarte mare, însă soţul ei nu mai doreşte să fie cu ea. Situaţia este, desigur, mult mai complexă de atât. Întreaga tensiune şi presiune o fac pe Margaret să se simtă că o pisică pe acoperişul fierbinte. Un rol dramatic, dar şi comic pe alocuri mi-a adus multe satisfacţii uitându-mă în urmă.
Prin ce greutăţi ai trecut în interpretarea primului tău rol?
Greutăţile au fost, în mare parte, legate de lipsa mea de experienţă la acel moment. Era dificil să înţeleg ce ar putea simţi o femeie căsătorită de câţiva ani, care îşi doreşte un copil, când eu aveam doar nouăsprezece ani. Asta a fost, cred, principala provocare: să empatizez şi să înţeleg experienta personajului. Pe deasupra, programul de repetiţii era foarte intens: repetam dimineaţa, seara şi chiar noaptea, iar oboseala îşi spunea cuvântul. La un moment dat, totul devenea destul de dificil.
Ce simţi atunci când mergi la un casting pentru un proiect de mare anvergură?
Casting-urile pentru proiecte mari îmi aduc mult entuziasm şi bucurie.
Evident, seamănă puţin cu o loterie, pentru că mulţi oameni vin la casting-uri importante.
În timp, am învăţat că nu e ceva personal atunci când nu eşti ales pentru un anumit rol. Pot exista diverse motive pentru care nu eşti selectat, care ţin de alte considerente. Aşadar, mă bucur mult de fiecare oportunitate. Îmi place că acum se fac din nou casting-uri fizice, pe lângă cele online şi self-tape-uri. Mi se pare cea mai bună abordare pentru casting-uri, deşi e util să poţi trimite un self-tape pentru proiecte internaţionale.
Ce simte Roxana Lupu atunci când regizorul spune Motor-Acţiune?
Multe emoţii şi energie.
Cum ai defini piaţa cinematografică din Marea Britanie? Cu ce se diferenţiază faţă de cea din România?
Diferenţa între cele două industrii este destul de mare.
În Marea Britanie, industria filmului şi a divertismentului funcţionează de decenii şi este un mecanism bine pus la punct, cu reguli şi structuri clare. Deşi şi la noi există o industrie, acolo este cu adevărat o maşinărie bine unsă.
În România, industria abia începe să se dezvolte şi este încă tânără în comparaţie.
Da, în Anglia, actorii sunt trataţi cu un respect deosebit. Casting directorii şi regizorii înţeleg cât de grea este meseria de actor şi cât de puţine satisfacţii poate aduce uneori. Ei recunosc riscurile şi sacrificiile pe care actorii le fac, iar acest respect se vede de îndată ce intri într-o încăpere pentru un casting sau ajungi pe platou. Faptul că ai muncit mult să ajungi acolo este apreciat. La noi, aceste aspecte mai pot fi îmbunătăţite.
Cum ai reuşit să ai colaborări atât de importante în Marea Britanie?
Prin casting-uri, perseverenţă, networking uneori, dar mereu pe muncă.
Care este cel mai de suflet proiect din care a făcut parte Roxana Lupu?
Evident, în toate proiectele la care am lucrat, m-am implicat total, pentru că actoria este meseria care îmi aduce cea mai mare plăcere.
Cred că cel mai divers proiect şi rolul care a fost cel mai diferit şi care mi-a adus cele mai mari satisfacţii a fost cel al Anei din piesa B-21 de Stuart Slade. Piesa prezintă un atac terorist imaginar asupra Londrei, iar personajul meu, în urma atacului, rămâne într-un scaun cu rotile şi are corpul ars în proporţie de optzeci la sută. Ana vorbeşte despre dificultăţile pe care le confruntă după tragedie.
Povesteşte-ne o întâmplare amuzantă de la filmări!
La filmări se întâmplă mereu lucruri amuzante.
Cred că un proiect reuşit este acela în care te distrezi, te simţi bine şi atmosfera este relaxată. Nu pot să aleg o întâmplare amuzantă anume, dar ştiu că după ce filmezi aceeaşi scenă timp de jumătate de zi, la un moment dat ajungi să râzi din orice.
Într-un proiect la care lucram, deşi nu filmam în acea scenă, îmi amintesc că un coleg stâlcea mereu numele unui personaj. A fost extrem de amuzant!
Spune-ne mai multe despre cariera ta. Care au fost cele mai importante roluri pe care le-a primit Roxana Lupu? Povesteşte-ne puţin despre fiecare în parte.
Fiecare rol în parte are o poveste aparte, pot spune că primul rol în care am simţit că investesc ca actor a fost Olivia din “A douăsprezecea noapte” de W. Shakespeare. Un dramaturg care îl poate intimida pe un actor la început de drum, dar cu harul pedagogic al profesorului nostru Liviu Lucaci, textul a devenit real şi personajul mai actual ca oricând. Apoi am jucat-o pe Ifigenia din “Ifigenia în Aulis” de Euripides. Un rol tragic prin excelenţă, alt tip de personaj cu o altă abordare. Îmi aduc aminte cu mare drag de fiecare personaj jucat în parte şi cred că nu am avea timp să vorbim dacă le-aş lua pe fiecare la rând.
Ai simţit vreodată că nu ţi se potriveşte un rol?
Cred că există la un moment dat, în crearea şi apropierea de un personaj, acel moment al actorului când poate simte că un rol nu i se potriveşte.
Lucrezi, cercetezi, te documentezi şi la un moment dat intervine un blocaj absolut normal. Este ca o suprasaturare după ce te-ai încărcat de atâta informaţie. Şi de fapt în acel timp se întâmplă asumarea cu adevărat a personajului, trecerea din intelect în sine şi “trăirea” cu adevărat a altei vieţi care poate fi foarte diferită de a ta.
Consideri că un actor are datoria de a interpreta un rol chiar dacă nu simte că este pentru el sau că poate să îl interpreteze?
…
