Sticletele este una dintre cele mai complexe opere literare contemporane pe care am citit-o pana in momentul de fata, complexa atat prin numarul de pagini – peste o mie – , cat si in ceea ce priveste temele abordate, sentimentele pe care ti le provoaca de-a lungul lecturii, analiza psihologico-sociala a personajelor, referintele artistice pe care iubitorii operelor de arta le vor savura, amalgamul de trairi si sentimente ce se vor asterne la picioarele cititorului, invitandu-l sa cunoasca indeaproape atat maretia, cat si mizeria conditiei umane.
Sticletele Donnei Tartt este o opera de fictiune castigatoare a premiului Pulitzer in anul 2014 si are ca sursa de inspiratie faimoasa pictura din 1654, semnata Carel Fabritius, cel care a fost elevul lui Rembrandt si profesorul lui Vermeer. Cum se imbina cele doua – tabloul si cartea -, ce reprezinta aceasta pasare si care sunt semnificatiile celor doua opere, una redata prin pensula, alta cu ajutorul cuvintelor? Profunzimea celor doua consta in detalii. Pentru a putea percepe aceste nuante pe care cei doi artisti au vrut sa le scoata in evidenta, privitorul/ cititorul trebuie sa fie un bun observator si un fin cunoscator al artei si firii umane. Recunosc, oricat de mult as fi stat sa privesc gingasul tablou al lui Fabritius, n-as fi reusit sa-i dezleg misterele, nici sa citesc ceea ce a vrut sa transmita autorul privitorilor, asadar au fost necesare cateva cautari pe internet, ceea ce va recomand si voua sa faceti, nu insa inainte de a citi Sticletele, caci doar asa veti intelege legatura dintre cele doua. In ceea ce priveste romanul, dupa finalizarea acestuia am putut pe deplin sa inteleg tot ceea ce autoarea a dorit sa transmita de-a lungul celor o mie de pagini.
Tabloul – magia si viata din el – era ca acel moment ciudat, inefabil, cand zapada pornea sa se astearna, cand fulgii se invarteau in fata camerelor in lumina verzuie (..). Atunci cand ma uitam la tablou, simteam aceeasi convergenta asupra unui singur punct: o clipa palpaietoare, ca reflexia instantanee a unei raze de soare, existand acum si pentru totdeauna. Numai arareori observam lantul de la glezna pasarii sau ma gandeam ce viata cruda trebuie sa fi avut mica faptura – fluturand pentru scurt timp din aripi, silita sa aterizeze intotdeauna in acelasi loc fara speranta.
Recunosc, Sticletele pentru mine a fost o mare provocare. Am sentimente dintre cele mai contradictorii in privinta acestei carti. A trezit in mine o larga paleta de sentimente: de la curiozitate, la tristete si empatie, de la uimire sincera la ura sub forma cea mai pura, de la indignare la dragoste infinita. Au fost multe momente in care voiam sa renunt. Sa inchid definitiv cartea, sa o fac uitata in cel mai indepartat colt al bibliotecii.
Theo Decker este personajul principal al povestii si cel fata de care am avut cele mai ciudate sentimente, extrem de contradictorii. Baiatul in varsta de doar treisprezece ani isi pierde in mod tragic – si stupid, mama, in timpul unui atac terorist ce are loc in muzeul pe care il vizitau, vizita, de altfel, neplanificata, ci realizata cu scopul de a se adaposti de ploaie. Cum am spus, stupid. Lasat la voia tragicului destin, viata lui Theo, asa cum o cunostea pana acum, se risipeste precum fumul in cele patru zari, de aici incolo luand nastere o serie de evenimente menite sa-i preschimbe si sa-i modeleze caracterul, insa, din pacate, intr-un fel lipsit de demnitate.
Daca, pentru inceput, sentimentele pe care le-am nutrit fata de baiat au fost unele strict de duiosie si parere de rau, pe parcurs acestea s-au transformat in revolta, neintelegere si furie. Putine au fost datile cand am reusit sa empatizez cu aceasta fiinta greu incercata. Copil fiind, si pierzandu-si colacul salvator, exemplul si refugiul – mama, a avut parte de nenumarate cazaturi psihice, indeajuns cat sa doboare si un om matur, insa, la fel de mult a beneficiat si de sprijinul anumitor persoane, de la care chiar ar fi trebuit sa fie capabil sa invete ceva si sa fie recunoscator pentru prezenta lor in viata lui. Insa el a ales calea pierzaniei, calea mai usoara, cea in care, ascunzandu-se sub diferite pretexte, cum ar fi stresul post-traumatic, a imbratisat uitarea, iar pentru a castiga aceasta dulce si amagitoare uitare, Theo apeleaza, din abundenta, la ajutorul alcoolului si drogurilor. Mai pe scurt spus, fuge de povara realitatii, bandu-si mintile si neutralizandu-si simturile.
Poate am privit povestea mult prea personal, poate am privit toate actiunile personajelor cu ochi critici, insa adevarul este ca nu am putut sa empatizez si nici sa accept toate deciziile personajului principal ca fiind intelepte, caci este clar ca sunt departe de a fi in acest fel. Bineinteles, niciodata nu trebuie sa subestimam forta durerii – acea durere si tristete pura, sfasietoare, care ne umple de furie si neputinta, ne rupe sufletul in mii de bucatele si ne lasa goi, fara substanta si continut, iar asta este una dintre lectiile pe care le-am invatat din carte, si anume ca durerea pierderii unei persoane foarte dragi noua ne poate schimba radical, ne poate cobori in feluri inimaginabile, disrugand fostul nostru eu si dand nastere unei carcase golite de amaraciune si suferinta, facandu-ne incapabili de a mai zambi vreodata, epuizandu-ne pana ce din noi nu va mai ramane decat o fantasma, o amintire a ceea ce eram odata. Insa orice suferinta iti va pune viata in cale, viciile nu sunt solutia salvatoare, ci exact contrariul. In Sticletele, modul in care Theo se scufunda cu pasiune si dorinta nemarginita in calmul de moment si uitarea aparenta oferite de bautura si droguri este cel mai elocvent exemplu in ceea ce priveste modalitatea in care un om contribuie singur la propria lui distrugere.
Lasand la o parte faptul ca nu am putut gasi nicio explicatie rezonabila care sa justifice propria distrugere a lui Theo – nu, nici macar moartea propriei mame -, am reusit, cu usurinta, sa ma atasez de cateva dintre celelalte personaje secundare, doua dintre acestea fiind blandul si inteleptul anticar Hobie si Pippa, nepoata celui mai bun prieten al acestuia, mort si el in urma exploziei din muzeu.
Am apreciat artificiul folosit …
