Desculti prin suflet albastru de Nicoleta Gordon

Albastrul nu e culoare, e si el o liniste,

a spus candva Nicolae Steinhardt. Probabil ca si inainte, si dupa el or mai fi spus-o multi, insa nu asta e ideea. In realitate, cati au trait sub o cupola albastra, mare cat toata zarea, ca sa se simta eliberati de toate tenebrele in care ii risipise viata? Stim sigur ca Many a facut-o, fiindca altfel nu se explica o asa sensibilitate, care sa fi patruns cu sigiliul atat de adanc in fiinta.

Cu un astfel de destin, despre care sa nu ne grabim sa spunem ca ar fi nefast (fiindca nu, nu e. Dimpotriva !) Ce a facut Many? A scris un volum de poeme, ”Desculti prin suflet albastru”, care indeamna la purificare, fiindca, in fond, spre altarul sufletului ar trebui sa pasim incet…apoi sa ingenunchem muti.
Many exista… si nu exista. Pana la un punct, a fost expresia unei iubiri nepamantene dintre un barbat si o femeie, iubire a carei zbatere de aripi face si acum departarile sa cante. Acum Many este restul dintr-un intreg ramas incomplet. Partea pe care am fost lasati sa o cunoastem se numeste Nicoleta Gordon, cea care afirma ca nu este nici poet, nici scriitor, nici macar textier. In schimb, e suflet. Despre cealalta parte aflam printre randuri. Printre versuri, mai exact. Iar daca am incerca sa descoperim mai mult, magia ar disparea. E bine asa!
Nicoleta Gordon a inceput sa scrie din liceu si, dupa o pauza lunga, in care si-a tradat sufletul, tinandu-l ascuns, si-a asumat, in sfarsit, conditia de om fragilizat de toate sensibilitatile pamantului. Si cand a venit clipa binecuvantata, a asistat constient la trezirea sa interioara, iar primul gand a fost: ”Acum as scrie cu majuscule pe fiecare piatra: SUFLET.” Dar fiindca pietrele sunt multe, a ales altceva -sa scrie pe hartie, acolo unde gandurile imbratiseaza simturile, iar literele isi cauta adevarurile :

Ma multumesc cu sufletul meu, cu transparenta si dimensiunea sa. Sunt fericita ca spatiul acela absoarbe frumosul din tot ceea ce il inveleste zilnic … Sunt invadata de furtuni ce aduc primaveri in culorile curcubeului … Sunt carare deschisa, pietruita deja, pentru umeri istoviti de poveri prea adanci … Sunt soare ce incalzeste, topind iceberguri in suflete reci … Sunt zbor spre caldele tari din continentele inimii … Sunt adiere de vant desprins din uraganul trairilor avute … Sunt geamat si tipat al copilului ce-si cauta hrana sufletului … Sunt floare ce asteapta sa fie culeasa si asezata in vaze azurii. Ale cerului din ochii tai … Sunt doar un suflet, un biet suflet muritor, ce are cea mai de pret bogatie: Dragostea! Am invatat astfel sa fiu EU … Am ales sufletul, regasindu-ma …

Pentru un om care nu se pretinde artist, ci suflet care arde, albastrul e aura care ii invaluie simturile. Mereu. Si in cuvinte, si in taceri :
”Te risipesc prin degete firave,
Te strang apoi in ghem, de-albastre vreri
Tacerile ma tac, imi sunt bolnave…
Si verbele rostesc prin nicaieri.”
(Tacerile ma tac, ascunde-le!)

Cand, insa, lacrimile se preschimba in pasari care strapung infinitul, e semn ca doar o ploaie ar mai putea spala obrazul trist si rece al unei umanitati pietrificate:
”Ma-mpiedic…si pricep ca mersul meu
E ingropat sub caramizi, de-un veac,
Dar vreau sa schiopatez in curcubeu
Si din femeie, ploaie sa ma fac.”
(Eu cred in pescarusi)

Acum, dupa cateva luni de cand a fost lansat volumul de versuri, Nicoleta lucreaza la un roman ce asterne singura poveste care poate exista: povestea celui care o traieste si o scrie deopotriva. E despre iubiri timpurii (ne)incheiate, e despre resemnare si puterea de a continua, e despre taceri si neputinte si mai este despre ceva: e despre niste ochi albastri (din nou !) care sunt cer si dor si liniste si neliniste. Ei sunt marturia eterna a unei intamplari fericite, ”de neinteles pentru oricine altcineva”, dar graitoare pentru cei care au vazut ca ”Flacarile apun albastru”.
Si abia acum ne intoarcem la esente: de fapt, acesta ar trebui sa fie inceputul, fiindca din aceasta dragoste ca o primavara s-a nascut cu adevarat Many. Si ea, si cuvintele ei sunt emisari ai unei ere revolute despre care se vorbeste cu evlavie si cu privirile spre un orizont aflat la asfintit.
Si daca de acel orizont atarna multe visuri neimplinite si un trecut preschimbat intr-o dulce amnezie, intr-un mit al unei iubiri frante, suspendate in infinit, la celalalt orizont, de la rasarit, se contureaza promisiunea unui maine senin si curat, ca un suflet.
Iar ”maine” este colorat-cum altfel ?-decat in albastru…
Va fi liniste…

t e x t  :  Adina Mitrica