Cine este Adriana Godeanu Metz?
Am aproape 56 de ani traduşi într-o vastă experienţă de viaţă, lucrând, învăţând şi dezvoltându-mă din ţară în ţară, trecând din job în job, an după an.
Sunt de profesie fizician specializat în fizică nucleară şi biofizică, formându-mă la Măgurele, Facultatea de Fizică a Universităţii din Bucureşti. Am lucrat în acest domeniu şi de asemenea şi în cercetarea aplicată în ţară, în Spania, Luxemburg, Belgia, Italia, India, Statele Unite. Mai mult, am şi o specializare post-grad în Management Financiar Bancar, lucru care m-a ajutat să îmi desfăşor activitatea ultimilor ani de carieră în domeniul administraţiei publice ale Instituţiilor Europene, unde şi lucrez în prezent. Am în spatele meu o carieră mai bine de treizeci de ani, dintre care douăzeci şi cinci de ani în afara graniţelor României.
Ce ne poţi spune despre Margenes? Care este esenţa acestui proiect?
În ultimii doi ani, am publicat în revista Famost diverse editoriale ale proiectului meu de suflet care se numeşte Margenes şi pe care l-am conceput în 2020. El abordează dintr-o perspectivă «diferită» un subiect controversat şi niciodată rezolvat: timpul. În acest proiect, am dezvoltat un concept care facilitează căutarea noastră continuă a asemănărilor şi diferenţelor dintre noi prin diverse referinţe, luând întotdeauna în considerare cele trei dimensiuni care reprezintă spaţiul cartezian al existenţei noastre: timpul, locul şi natura umană.
Adăugăm că diferenţele care ne separă sunt subtile, detalii minuscule care nu ar trebui să ne discrimineze sau să ne eticheteze în societate pentru probleme legate de vârstă, origine, forma corpului etc.
De unde ţi-a venit dorinţa de a dezvolta un asemenea proiect? Ce a sta la baza lui?
Trebuie să recunosc că de-a lungul vieţii mele am călătorit mult, atât în interes de serviciu cât şi privat pe aproape toate continentele. Încet încet, timpul şi-a lăsat – fără să simt – amprenta asupra mea prin intermediul diverselor schimbări. Ideile mele, limba de comunicare folosită, concepţiile mele au împrumutat o dimensiune europeană. Viaţa şi fiinţa mea, iniţial învăţată să se acomodeze într-un singur colţ al lumii, cu timpul, s-a aclimatizat treptat la o scală pe care eu o numesc europeană sau internaţională. Locul meu de muncă s-a transformat din românesc într-unul european, interacţiunile mele zilnice cu oamenii de diverse naţionalităţi schimbându-mă. Limbajul meu s-a schimbat, nemaifiind capabilă să mă exprim şi să gândesc doar într-o anumită limbă. La locul meu de muncă actual, deseori într-o zi de lucru trebuie să vorbesc trei sau chiar patru limbi. Starea mea civilă s-a schimbat, devenind europeană prin căsătoria cu un cetăţean străin; descendenta mea este internaţională atât prin naştere cât şi prin educaţie. Chiar originea mi s-a schimbat, devenind european, achiziţionând o altă naţionalitate.
Paradoxul face că, deşi având joburi care mi-au oferit un nivel înalt de satisfacţie profesională, odată cu scurgerea anilor, am început să simt conturarea unui sentiment vag de nemulţumire fără a putea identifica originea lui. În cele din urmă, mi-am dat seama că de fapt mă nelinişteşte faptul că am o vârstă, că, privind buletinul sau paşaportul văd o vârstă pe care de fapt nu o simt sau cel puţin simt că nu mă caracterizează. Că am îmbătrânit fără să îmi dau seama şi că nu am avut timp să mă gândesc la mine, să mă îngrijesc mai bine, să mă apreciez, să mă iubesc, să mă pregătesc pentru această perioadă a vieţii.
Mi-am dat seama că sufăr şi datorită faptului că nu pot transmite împlinirea mea personală şi experienţa fantastică pe care schimbările timpului le-au adus în viaţa mea, experienţa mea de viaţă şi altora.
Percepeam de asemenea faptul că mai ales în aceste timpuri grele, pandemice şi post-pandemice, impactul lucrurilor negative din societate apasă mult mai mult pe psihicul oamenilor, perturbând imaginea şi încrederea lor în ei înşişi.
Astfel, în 2020, la începutul acestei perioade care ne-a încercat atât de mult pe toţi, în marele vid pe care această perioadă ni l-a lăsat, am găsit timp să mă gândesc, să reflectez, să mă organizez, şi iată, plecând de la consideraţiile mele filozofice, aşa s-a născut proiectul de faţă.
Pandemia a generat noua mea gândire:
Timpul petrecut în izolare a fost pentru mine o invitaţie pentru a «redescoperi» lucruri banale, evidente, dar care nu prea ies în evidenţă în gândirea noastră cea de toate zilele, supusă stresului şi iureşului cotidian.
Am reflectat mult la conceptul de frumuseţe. Ce este aceasta? Frumuseţea este în general moştenită, ne naştem frumoşi sau mai puţin frumoşi. Frumuseţea prevalează mai ales în perioada tinereţii.
De asemenea, în general, nu ne naştem bogaţi, cu excepţia acelora care provin din familii foarte înstărite. Atunci, ce face diferenţa că noi să ne simţim toţi fericiţi şi mai puţin afectaţi de schimbare, atât fizică cât şi materială?
Spuneam înainte ca timpul este echivalent cu schimbarea. Dar ce reprezintă schimbarea raportată la timp? Singurul răspuns pe care l-am putut găsi şi cu care am fost satisfăcută a fost: experienţă.
Dar cum se obţine experienţa? Construind şi cumpărând lucruri? Pot aceste acţiuni să contribuie la schimbarea persoanei în sine? Poate că da, însă acest lucru nu oferă neapărat o experienţă imediată de viaţă. Să obţii experienţă necesită mult timp şi muncă, iar scurgerea timpului induce implicit îmbătrânirea.
Deci a obţine experienţa şi a îmbătrâni sunt fapt două acţiuni care se întâmplă simultan în timp.
Plecând de la filosofia proiectului Margenes, cum percepe Adriana Godeanu Metz, vârsta?
Când suntem copii, avem o altă perspectivă a timpului: toţi credem că, de exemplu, o persoană de 18 ani este deja matură. Desigur, există o mare diferenţă atât fizică, dar mai ales de cunoaştere şi percepţie care impune această realitate. Dar atunci când ajungem la majorat ni se schimbă din nou percepţia; în acel moment, o persoană de 40-50 de ani ni se va părea deja bătrână. Însă, odată cu trecerea timpului, pe măsură ce trec anii, ne dăm seama că suntem de fapt tot tineri. Chiar şi la 60 – 70 de ani. Totul este să ne păstrăm sufletul tânăr şi mintea deschisă. Mai mult, în această era a tehnologiei şi a tratamentelor estetice, ne este mult mai uşor să ne păstrăm şi aspectul tânăr. Schimbarea este adesea prea puţin la nivel fizic, ci mai mult mentală şi emoţională. Prin urmare, devine firească întrebarea: de ce n-am putea purta la 50 de ani hainele pe care o tânără de 20 de ani le poartă?
Chiar dacă, prin ochii unei persoane de 20 de ani eşti bătrân la 50, cei care au atins această vârstă nu se simt deloc aşa, ba chiar ei nu văd mari diferenţe între generaţii. Poate doar experienţa şi acceptarea realităţii face diferenţa. Eu, la cei 53 de ani, când am demarat proiectul, am îmbrăţişat cu serenitate o certitudine: toată lumea, fără excepţie, va deveni bătrână într-o zi. Şi m-am întrebat «de ce să nu facem toţi un efort şi să ne străduim să devenim bătrâni într-un mod excepţional şi frumos?! De ce să ne gândim că a deveni bătrân e ceva îngrozitor? Nu credeţi că acest lucru reprezintă de fapt o gândire negativă, care ne poate face mai mult rău?”.
Ţi-ai analizat consideraţiile personale cu privire la conceptul «timp»? Care sunt concluziile la care ai ajuns?
…
