Daca simti nevoia sa te adapostesti sub aceeasi umbrela cu poezia, blogul cu numele Ana Kos (www.ana-kos.blogspot.com) este un spatiu liric ideal pentru intalnirile de suflet. E drept, nu intotdeauna gasesti acolo o inima intreaga, sunt zile cand din ea lipsesc bucati, fiindca emotiile, cerandu-si dreptul la libertate, graviteaza pe o orbita proprie, uneori de neinteles pentru muritorii de rand. Cu toate astea, cand se intampla ca ele sa taca sau chiar sa dispara, din fericire raman cuvintele, ca o legitima marturie a faptului ca in ele a pulsat viata.
Irina Comeaga, autoarea versurilor de pe acest blog, a imprumutat, pentru pseudonimul sau literar, prenumele care concentreaza esenta feminitatii, -nu insa si vocatia victimei- si numele insulei grecesti in care a scris unele dintre cele mai frumoase texte:
Sunt o specie aparte de Ana/ Pe mine nu ma zideste nimeni in temelii/ Nu inspir niciun mit/ Nu hranesc nicio fantezie (…)/ Pentru ca sunt deja grefata pe sufletul meu/ De unde nu ma excizeaza nimeni,/ Iar el alearga dupa fluturi,/Imprastiat in culorile curcubeului.
Trebuie stiut ca poemele Anei nu sunt simple experimente lirice, ele sunt povesti cu oameni si cu inimi ce bat, cu regasiri sau risipiri de sine, dar, mai mult decat orice, cu substanta, fiindca din ele, ca o zbatere de aripa ce cauta cerul, picura sentimente. Uneori, aripile acelea isi regasesc energia si atunci ele tasnesc sus, sus de tot, alteori se lupta cu forte nevazute care le condamna la inertie. Ce bine ca Ana a invatat bine lectia aceasta, fiindca a inteles ca ziua in care s-a nascut n-a fost alta, decat cea in care a vazut
Ce frumoasa pot fi uneori/Si de atunci n-am mai privit in jos.
Dupa ce a debutat cu volumul „Doruri soptite”, in 2016, Ana a continuat cu gruparea lirica ”Amintiri din LiubliAna” in 2018, insa activitatea ei poetica nu a cunoscut intreruperi, dovada in acest sens fiind atat blogul pe care scrie de 5 ani, cat si retelele sale de socializare. In conceptia autoarei, cele mai frumoase poezii sunt cele triste, pentru ca ele transfigureaza o permanenta cautare a emotiei, a intelepciunii de a trai demn chiar si cele mai intense momente de suferinta, pentru ca, in fond, ele proiecteaza raza lor de lumina purificata peste tot ce este neclar in viata. Nenorocul face ca, asemeni fericirilor, si tristetile sa fie repetitive, iar noi nu invatam niciodata cum sa facem sa doara mai putin, pentru a ne proteja fiinta. Asa ca fiecare tristete e o noua moarte care isi cauta invierea :
N-am avut niciodata un pat lui Procust,/ Doar un vis – al Anei, daca trebuie numit…/ Uneori am incercat sa-i primesc acolo/ Pe cei care pareau potriviti, (…)/ Pentru fiecare am modelat din mine/ O versiune adaptata – / Intinsa, taiata, presata… /Uneori, la final, nici macar visul meu / Nu ma mai recunostea / Si ma izgonea intr-un cosmar.
Sunt existente in care, pe un fond prelungit de suferinta, intervine uitarea de sine. Daca nu ar avea si ceva izbavitor in sine, fenomenul ar putea fi de-a dreptul catastrofal. Cu toate astea, artista da semne ca ar fi tentata sa-si restabileasca destinul intre granitele de odinioara:
Imi este dor de viata mea/ Ca pasarii de primavara,/ Ca cerului de rasarit,/ Ca hotului de o comoara./ Nu-mi amintesc ce plan avea,/ De era lunga sau intensa…/ Ofer celui ce-mi poate da/ Traseul ei o recompensa.
Este evident ca motivul recurent al liricii Anei Kos este uitarea, de care se teme mai mult decat de singuratate, fiindca aceasta ii anuleaza esentele. Cand vine pe rama unei povesti de dragoste, uitarea capata accentele unei melancolii metafizice, fiindca anuleaza toate proiectiile diafane de la inceputul iubirii:
Si imi spuneam ca nu poti sa ma uiti/ Prea lung si-adanc m-am revarsat in tine! / Ca intre noi vor fi de-a pururi punti/ De gand si dor prin timpul greu ce vine.
Cu o ampla forta de sugestie, versurile Anei Kos sunt, pentru orice iubitor de poezie, un mijloc de regasire si de dialog cu sinele, dar in imagini pe care nu oricine le-ar putea materializa in cuvant; prin urmare, poemul Anei, in sensul sau generic, este, fara indoiala, cantecul unui suflet, in acordurile caruia s-ar putea regasi o intreaga lume!
