Oglinda ei e aici: www.cameliaradulian.ro; o priveste cel mai des in orele tarzii ale noptii si o vede intreaga. Ar trebui sa stiti ca versurile sub semnatura Camelia Radulian, desi cauta lumina, se nasc de multe ori in intuneric, atunci cand somnul este spart de cate un gand care nu face liniste, pana nu se asterne. Gandul ar putea fi asa :
noaptea asta va duc putrezirea departe de casa/ cu frunzele/ tinandu-va de umeri
Sau oricum altfel…
Uneori, cerul o priveste cu ochi de mama si de tata sau poate ca albastrul intreg nu e altceva decat ochiul lui Dumnezeu care o iubeste mult, atat de mult, incat a facut ca ea sa fie. Sa fie ce? Statistic, sa fie printre cele mai valoroase autoare ale momentului, dar si cea mai cantata poeta, dupa Adrian Paunescu. Da, pe versurile ei, Tatiana Stepa a interpretat piese de folk de o sensibilitate naucitoare, dintre acelea care scrijelesc sufletul pana la sange. In afara oricaror statistici, insa, Camelia Radulian este o fiinta fragila care nu cauta mediatizarea, pentru ca sufletul ei vibreaza pe coordonatele unui univers cu oameni pentru care singura unitate de masura e intensitatea trairii. Si lucrul acesta bucura si nelinisteste in egala masura. Ca bucura, intelegem de ce:
Sa cante umbra frunzei pe-o vioara !
Dar nelinistea vine dintr-o lipsa, din constientizarea ideii ca o atitudine rezervata, precum a ei, creeaza si mai mult loc celor care fac doar zgomot.
Desi a inceput sa scrie de la 10 ani, impresionata fiind de poeziile lui Eugen Jebeleanu, prea grele si prea dureroase pentru un copil, a debutat la 16 ani in Revista « Ramuri » si de atunci a tot scris. Si a facut-o atat de bine, ca, pana acum, Camelia a lansat patru volume, intitulate « Ranile cuvintelor » (selectie lirica publicata in secret de catre Tatiana Stepa si poetul Romulus Vulpescu, care ii semneaza si prefata), « Rug in octombrie », « Oglinzi 1 » si « Oglinzi 2- Orasul unde tace Dumnezeu ». Versurile ei vorbesc
despre ceea ce se simte, se tipa, se ploua, se iarta, se cade, se insulta, se uita, se moare, se iubeste, se creste, se naruieste, se minte, se doare, se pierde, se ascunde, se tulbura si se limpezeste. Despre tot ceea ce se oglindeste. In inalt de lumina sau in adanc de bezna.
Din cand in cand, dupa ce scrie, Camelia Radulian isi elibereaza zbaterea launtrica in saloane literar-muzicale boeme, in care reinventeaza concepte precum eleganta, emotia si prietenia pentru toti cei care fie « vietuiesc intre file », fie sunt « doar nisip ratacitor pe spinarea boltita a pamantului ». Adica pentru oricine! Iar versurile ei, pe note muzicale, patrund pana in fibra fiintei, fiindca anii tineretii au invatat-o ca poezia picura balsam pe suflet, in acord clar de chitara.
Daca nu iti imaginezi cum suna poezia asta cantata, o poti asculta aici :
Unde-ai sa-ngropi iubirea mea?
Unde-ai sa duci aceste ploi?
Sub ce prapastii va muri Poemul trist cu umeri goi?
Troienele urca in sarea din sange
O frunza din mine sta-n luna si plange
