Sunt cateva lucruri care mai dau sens acestei lumi paradoxale care pare ca sufera de o profunda amnezie, in incercarea ei de a se delimita de tot ceea ce, pana la un punct din istorie, insemna virtute, statornicie, intelepciune, sacralitate. E cu atat mai surprinzatoare alegerea tinerei Ela Iakab de a face recurs la memoria ancestrala a umanitatii, pentru a revitaliza un univers in care se pierd piramide albe, ape lunare, semintii stravechi ori ingeri ai pustiei. Vorbim, evident, despre simboluri ale liricii sale traversate de o emotie vie, netrucata, pentru care legamantul metafizic este transmis din zonele rarefiate ale fiintei neatinse inca de profan.
Poate ca nu este intamplator faptul ca Ela Iakab isi cere dreptul la timp prin insasi anularea prezentului, fiindca, in viziunea ei, acesta nu mai are ce sa demonstreze. Tocmai de aceea, privind in urma, admira reperele unei realitati devenite, intre timp, utopie.
Daca, la un moment dat, “misticii au refuzat sa ne imbrace in vestmant/tesut din floarea albastra a inteleptilor” este pentru ca omul modern a uitat sa se detaseze apolinic, fiind dominat tot mai mult de trairile dionisiace care creeaza intre azi si ieri un spatiu abisal. Si atunci, tot ce ramane este sa ne inchidem “in propria rostire/fara sa ne putem contempla”, fiindca sunt tot mai multe semne ca absolutul nu mai poate fi atins. De multe ori, versurile incifrate ale Elei, destinate unui lector avizat, capabil sa ii decodifice sensurile, fac trimiteri la Mirajul cu origini indepartate, in care “Ingerul sfasie vedeniile/ una cate una/ ca intr-un straniu rit de exorcism ”. Nu este niciun dubiu ca artista se simte legata de elementele primordiale care ii permit apropierea de esente, de mituri ori poate chiar de tacerile de dincolo.
Pentru Ela Iakab, poezia inseamna totul, deci si refugiu pentru gandurile care simt nevoia sa se elibereze, dar nu in teluricul sterp, anost, ci in spatiul celest, guvernat de formele cele mai gratioase zamislite de Creator. Este felul ei de a spune ca sacrul nu a fost total aglutinat de catre profan, ci ca exista inca un univers (chiar paralel, de ce nu ?) care poate oferi adapost sufletelor prigonite.
Iar in aceasta lume, desprinsa parca din tablourile renascentiste, sta o tanara pe care existenta in mileniul III nu a pervertit-o, o tanara care cunoaste indeajuns de bine istoria acestei umanitati bolnave, dar in a carei izbavire inca mai crede.
De ce ar mai fi totusi nevoie pentru ca intoarcerea la origini sa nu provoace cataclisme sufletesti, sa nu fie traumatizanta pentru spiritele rebele, opuse ideii ca vechimea este o garantie a echilibrului? Poate de un strop de credinta…
E nevoie de atat de putin pentru a nu ne considera pierduti!
Doamne, daca ai vreo targa …
vino sa-ti transporti soldatii, daca poti!
Material realizat de Adina Mitrica
