Ninge cu povarnisuri liliputane pe care, daca Sisif le-ar fi intalnit de-a lungul carierei sale, le-ar fi folosit pe post de crampoane, pentru ca la fiecare pas facut sa lase in urma sa o campie de cratere in care cintezoii s-ar fi gainatat ca sa invartoseze lujerul ce avea sa devina ditamai pastarnacul, intru bucuria mamaiei echipate cu sort decolorat si unghii captusite cu noroi rastalmacit. O fata cu parul prins in doua codite inoata printre valatuci de menta tarzie, uscata prin poduri aurifere in care cantecul de leagan al iernii pare sa fi adormit intr-un somn de gheata toate faramiturile de praf:
Frère Jacques, frère Jacques,
Dormez-vous? Dormez-vous?
Sonnez les matines! Sonnez les matines!
Ding, dang, dong. Ding, dang, dong.
Sunt un viespar de cainte pe care nici macar Ajunul nu le poate domestici, cu toate ca dansul fetei din pod, melodia aceea ipocrita si pielea crapata de pe degetele mamaiei ar fi putut sa-mi distraga atentia de la gloantele oarbe ce-mi strapunsesera vederea, orbind-o si mai mult. De parca ar mai fi contat… Puteam sa smulg din almanahul vremurilor de alta data foaia care-mi era cea mai draga: cuprinsul. Puteam sa ma tupilez sub arcadele bisericilor, sa privesc cerul prin ferestrele filigranate si sa constat ca pacea nu sta in pliscul unui porumbel, puteam sa ma las pe spate si sa cad in uitarea perpetua pe care o minte ingenua ne-a inoculat-o cu titlu gratuit, ca sa nu murim sufocati de datorii.
Si acum? Te privesc de parca nu te-as fi vazut niciodata, desi erai acolo, tinandu-ma de mana atat de strans, incat copita murgului ce scurma tarana in asteptarea bicelor se desprinse de glezna si pleca inaintea potcoavei cele norocoase aruncate peste cap de un nevoias, ca si cum sfidarea coerentei i-ar fi grabit desavarsirea, iar noua ne-ar fi adapat setea de contopire in umbra unui trandafir auriu, ca cel din parul tau, facut din aschii imbobocite la tulpina stejarului ce-a inverzit pe malul raului. Ah, ce copilarie fericita am avut! Cu insemnele lui Neptun prinse in varful nucului din gradina, in chip de semizeu al iodului, cu mainile patate de smoala si dintii incleiati de rasina ciresului ce supura lacrimi de chihlimbar… Stii, eu de mic am fost mare. Nu rade… Toate istoriile soptite de furnicile negre care-si cautau umbra in spatele firelor de iarba mi-au fost teze de doctorat, toate alunecarile de teren care-mi impanzeau privirea atunci cand tata desena arcuri de cerc in lucerna si toate dupa amiezile in care eram obligat sa dorm, ca sa cresc si mai mare (!) n-au facut altceva decat sa-mi adanceasca rabdarea, sa-mi scrijeleasca uimirea si sa-mi asculte inima cu stetoscopul din Atacama, de parca undeva, in adancimile insesizabile ale lumii de dincolo de nori, nuntasii n-ar fi asteptat altceva decat sa crestem si sa ne spunem:
HELLO!
Marius Gabor
