Ajungi la un moment dat sa-ti faci o mie de griji pentru ceva ce nu ai facut sau dimpotriva pentru ceva ce ai facut si crezi ca nu ai facut bine. Pentru ceva nou sau pentru ceva vechi, din care vrei sa fi invatat cat mai multe.
Fie ca ai facut sau urmeaza sa intreprinzi ceva, sa treci printr-o situatie noua, sunt situatii care iti provoaca angoase, tocmai pentru ca nu stii cu ce „se mananca” sau pentru ca nu poti fi tolerant cu tine, in sensul ca fie vei invata, fie vei incerca sa faci mai bine, ceva ce deja s-a petrecut.
„Nimeni nu s-a nascut invatat” zice o vorba din batrani si ne incapatanam sa nu acceptam adevarul acestei zicale. Pe de o parte, perfectionistii pierd din vedere ca lucrurile nu sunt menite intotdeauna sa fie perfecte, pe de alta parte, prea-increzatorii in fortele proprii, iau totul ca pe ceva ce asa trebuie sa se intample, fara sa depuna prea mult efort. Nu stim sau poate nu ar trebui sa dam verdict legate de cum ar fi mai bine sa fim, dar putem din experientele traite sa intelegem ca orice situatie cu care ne confruntam ne poate face sa fim mai buni. Daca invatam cate ceva din tot ceea ce trece prin/ pe langa noi, atunci tot e ceva bun. Mai rau e ca nu intotdeauna ne invatam minte sau nu intotdeauna suntem precum buretii de receptivi in a ne insusi repede si bine lectiile noi.
Cert e ca suntem niste „invatacei” toata viata. Nu numai copiii. Cu totii suntem. Asta ar trebui poate sa acceptam ca nu terminam niciodata de invatat. Dar aici vine si partea angoasanta. Daca la inceput decid altii pentru noi (parinti, profesori, sefi), vine o vreme (pe care cand suntem copii, ne-o dorim cu totii) cand trebuie sa luam propriile decizii si suntem responsabili pentru propriile decizii. Si asta nu e partea cea mai usoara. Dimpotriva. Dar nu realizam decat atunci cand incercam si tot incercam, si mai si gresim, si mai si plangem si ne indoim … de noi, de ei, de ceilalti, de lume, de parinti, de colegi, de prieteni… in definitive, tot noi suntem cei responsabili.
Si aici, ca sa putem supravietui unei odisei, care poate fi chiar viata noastra, trebuie sa fim toleranti. Invatam poate din familie, de la biserica, sa fim toleranti cu ceilalti si mai putin cu noi. Cand de fapt noi suntem actorii principali ai vietii noastre. Invatam uneori prea tarziu ca viata e despre noi si nu despre ceilalti. Cu precizarea ca daca te iubesti pe tine, asta nu exclude, ci mai degraba include, ca ii iubesti si pe cei cu care te inconjori. Ca daca nu i-ai iubi, nu i-ai tine in preajma ta! Nu-i asa?
As fi vrut sa fi invatat de mica ce inseamna sa fii tolerant cu tine. Desi mi s-a spus in permanenta ca pot, ca nimic nu trebuie sa-mi stea in cale atunci cand imi doresc ceva, cu exceptia oamenilor care nu trebuie raniti, nu am invatat sa fiu toleranta si cu mine, sa cred ca uneori esecul este normal, tocmai pentru a invata ce e de invatat din acea situatie. Dar nu, eu as vrea sa stiu dinainte totul si sa fac eventual totul asa cum ar trebui. Ceea ce…. cum bine va imaginati, nu are cum sa fie real. Evident si toleranta e o lectie pe care trebuie sa o invatam! Nu numai fata de ceilalti, in primul rand fata de noi. Nu pentru a ne turna cenusa in cap, ci pentru a realiza ca si noi suntem oameni.
… Delia Gavriliu