“Bine ai venit” Clăbuc în revista Famost! “Clăbuc” este pseudonimul/ numele tău de scenă. De ce l-ai ales şi ce semnifică pentru tine, pe lângă nota amuzantă pe care o are?
Bine v-am găsit! Clăbuc este o poreclă pe care am primit-o şi nu am ales-o. Clăbuc a apărut în 2015, în urma unui rol din spectacolul de teatru “Cafeneaua” de Carlo Goldoni. În poveste, un personaj nu reuşea să reţină numele meu (Trapolla), aşa că îmi găsea tot felul de porecle: Tropota, Tripota, Streampăn, Clăbuc etc. Ei bine, după acel spectacol, care a fost un succes (a durat aproape 3 ore, fără pauze între acte), a început lumea să mă oprească pe stradă şi să mă felicite pentru rol, spunându-mi: “Clăbuc, unde îţi e şortul?” sau “Clăbuc, unde e cafeaua?”. Clăbuc a venit ca o nouă versiunea a lui Vinicius.
Ce a fost mai întâi la Clăbuc: actoria, scrisul sau muzica?
Dacă ar fi să spun subiectiv, aş spune că actoria. Dar dacă e să iau în ordinea cronologică, reală, a fost muzica. În grădiniţă am fost membru al trupei “Cioca-Boca”, care ulterior a devenit “Taxi”, alături de care am cântat mult. Dacă nu mă înşeală memoria, chiar am şi cântat în cadrul unei emisiuni, de la acea vreme, pentru postul naţional TVR1. Apoi, la vârsta de 9 ani am urcat pentru prima dată pe scenă în rolul “Urâtului” din Domnul Goe. Scrisul a apărut în viaţa mea, pentru prima dată, la vârsta de 13-14 ani, dacă nu mă înşel, când am participat la un concurs unde se ceruse ca participanţii să creeze finalul poveştii serialului “H2O: Adăugă Apă” la care am câştigat locul 2 pe ţară. După acest episod, am revenit la scris în primul an de facultate, undeva prin 2014-2015.
De unde pasiunea pentru actorie şi cum ţi-ai cultivat-o? Te-a influenţat cineva? Ai avut pe cineva care să te îndrume sau cineva apropiat ca exemplu de admirat/ urmat?
La această întrebare răspund mereu aşa: nu ştiu care pe care a găsit. Ce ştiu concret este că din fragedă copilărie îmi plăcea să mă transform în diferite personaje văzute în desenele animate, apoi din clasicele telenovele româneşti. Îmi aduc aminte cum stăteam în faţa televizorului, care arăta ca un bolovan), şi îmi imaginam ce rol aş fi avut dacă eram în acea producţie. Deşi bunicul meu matern, care m-a crescut, a avut de-a face cu arta, nu pot spune că m-a influenţat în mod direct. Nu mi-a sugerat vreodată să fac asta. Însă cred că a fost o reacţie naturală, instinctivă. M-am născut cu această iubire faţă de actorie şi de atunci sunt pe acest drum.
Dar în privinţa scrisului şi a muzicii, cum stau lucrurile pentru Clăbuc?
Muzica, cum am spus şi mai sus, a fost prima care a apărut în viaţa mea. Educatoarea mea i-a sugerat mamei să mă înscrie la şcoala de muzică din Alba Iulia, fiindcă ea văzuse talentul în mine. Mama a ascultat de sfatul dânsei şi bine a făcut. Am fost la muzică 12 ani, în aceeaşi şcoală, studiind pianul şi contrabasul. Aici pot spune că am avut o îndrumare clară şi supervizată de către familie. Legat de scris, aici a fost ca în cazul actoriei. Scrisul a venit într-un moment greu al vieţii mele, iar el a fost modalitatea mea de a mă detaşa. Şi de atunci a rămas în viaţa mea.
Ce scrii? Ce cânţi?
Când am început să scriu, am ales genul fantasy, fiind fascinat de autoarea Cassandra Clare. Pot spune că modul ei de scriere m-a impulsionat să mă apuc de scris. Aşa a apărut “Legiunea lui Lilith”, prima mea serie fantasy, care de-a lungul anilor a provocat reacţii şi reacţii. Multă lume (care nu a citit, dar a auzit de serie) m-a “acuzat” că mă ocup de ocultism şi că promovez o religie a celui rău (am ales intenţionat să scriu cu litere mici). Dar în realitatea seria este despre totul altceva. Legat de muzică, aici nu pot spune că am investit atât de mult timp, însă am melodii scrise, care sunt mai multe poveşti, decât versuri cu rime. Doar 2 melodii au văzut lumina lansării.
Cum sunt primii paşi către o pasiune ce poate deveni meserie de bază? Cum ai resimţit tu acest drum?
Primii paşi diferă de la individ la individ şi de cum arată “tolba” pe care o are la purtător atunci când începe acest drum. La mine lucrurile nu au fost uşoare. Şi aici nu vreau să se înţeleagă plângere de milă, însă drumul meu, inclusiv astăzi, nu a fost şi nu este unul uşor. Am pornit pe acest drum doar cu dorinţă şi determinare, plus talentul. Atât. Nu am avut ajutor, pile sau relaţii care să-mi faciliteze parcursul. Aici ar fi mai mult de povestit, însă nu e momentul. Tot procesul nu a fost uşor. Multe dealuri de urcat, şi prea puţine văi de coborât, dar cu toate astea, determinarea mi-a fost cea mai bună armă. Ea m-a ajutat să întâmpin toate piedicile şi dificultăţile încât să nu cedez. Şi aici pot spune că Dumnezeu a fost alături de mine. Sută la sută. Domeniul artistic este unul incert. Azi eşti celebru şi mâine poţi să dispari de parcă nu ai fost niciodată. Cel mai important, însă, este să fii satisfăcut cu ce ai lăsat în urma ta, iar asta să se reflecte în societate.
Ce piedici ai avut în a-ţi urma visul cu actoria şi care sunt cele mai importante învăţăminte de care ai avut parte?
Piedicile au fost de mai multe feluri. Multe dintre ele le am şi acum. În primul rând financiare. Multe lucruri pe care am vrut să le fac, au fost oprite de factorul financiar. Să găsesc investitori pentru proiectele mele a fost, şi încă este, o problemă. De ce? Nu aş putea spune cu certitudine. Un impediment a fost şi aspectul fizic; fiindcă nu m-am încadrat în acele norme standard de aspect, am fost respins. Şi am păţit de multe ori să fiu refuzat pentru cum arăt, dar nu pentru că nu aş fi avut talent. Mai sunt piedici, dar nu cred că sunt străine de către cititori, dar o lecţie bună din toate experienţele astea a fost să nu renunţ. Să renunţi este cel mai uşor lucru pe care îl poţi face. Rapid găseşti o justificare şi aia a fost tot. Este mai greu, în schimb, să îţi cauţi motivaţie de ce să NU renunţi.
Care a fost cel mai important sfat pe care l-ai primit vizavi de activităţile tale şi dacă îl respecţi sau ţii cont de el?
Cu siguranţă ţin cont, iar acesta este să respect munca pe care o desfăşor, dar şi a celor care sunt implicaţi în ea. Să nu tratez cu “lasă că merge şi aşa”. Cei care mă cunosc ştiu cât sunt de tipicar şi dificil atunci când vine vorba despre cosmetizarea muncii şi cum doresc să o livrez.
Care consideri că este primul rol “oficial” pe care l-ai interpretat ca actor?
Aici este greu să aleg, fiindcă au fost perioade diferite în cariera mea. Însă am două roluri care mi-au fost foarte dragi şi la care am avut feedback extraordinar de bun. Primul este “Tânărul” din piesa “Îi cunoaşteţi?” de Eugen Ionescu şi “Antonio” din spectacolul “Cântec de Leagăn” de Sierra Leone.
Ce ne poţi spune despre Skepsis? Care este istoria acestei trupe, mai ales că ţi-a oferit numeroase satisfacţii, aducându-ţi în acelaşi timp, alte lucruri bune?
Trupa Skepsis din Alba Iulia a luat naştere în anul 2002, iar eu m-am alăturat ei în anul 2014. Am fost membru activ timp de aproape un deceniu. Trupa s-a născut din dorinţa unor studenţi de a oferi ”altceva” comunităţii din Alba Iulia. Iar pe parcursul acestor ani s-a dezvoltat foarte mult.
Cu şi prin Skepsis ai organizat două festivaluri internaţionale: “Apollo” şi “Zilele Bălgradului”. Ce ne poţi spune despre aceste două realizări remarcabile? Care a fost scopul organizării lor şi ce s-a întâmplat acolo?
Cele două festivaluri, care au câştigat o mare notorietate pe plan local, şi nu numai, au fost organizate de Trupă Skepsis, iniţiatorul lor fiind regizorul şi unul dintre fondatorii trupei, Viorel Cioflica. Aici aş dori să clarific că nu eu, în mod direct, am organizat ediţiile acelor două festivaluri, ci cât am fost membru al trupei am făcut parte din echipa organizatorică. Aceste festivaluri au avut şi au viaţă lungă datorită întregii echipei care a contribuit la o bună desfăşurare, cum ar fi echipa tehnică, coordonatorii de trupe invitate, etc.
Povesteşte-ne despre serialul “Mă cunoaşteţi”. Cum a apărut acest proiect ambiţios, despre ce este vorba în serial şi care au fost părerile celor implicaţi? Ce feedback-uri aţi avut după vizionare?
“Mă cunoaşteţi?” a apărut în urma unei “dureri” sufleteşti pe care o aveam. Fiind în Alba Iulia, era foarte greu să pot să mă înscriu la casting-uri în Bucureşti sau să fiu selectat în proiecte, aşa că în vara lui 2017 am zis: “Gata! Îmi fac eu serial, dacă nimeni nu mă ia!”. Aşadar, alături de câţiva colegi din Skepsis am pus bazele poveştii, am creat personajele şi a urmat calvarul: cum îl facem să devină posibil. Ţin minte că era iarna lui 2017, început de 2018, şi umblam cu un alt coleg de proiect după sponsori, şi toţi cei contactaţi ne-au refuzat. Într-un final am găsit sprijin la Casa de Cultură a Studenţilor din Alba Iulia. Directorul, Gheorghe Berghian, a găsit o sumă, nu foarte mare, disponibilă cât să ne acopere costurile cameramanului şi a producerii melodiei serialului. Serialul a fost foarte bine primit pe plan local, am avut mii de vizualizări. Sunt 6 ani de la lansarea lui şi mai sunt oameni care mă opresc să mă felicite sau să mă întrebe dacă vom mai continua.
Teatru sau film pentru Clăbuc?
…
