Lilia Mîndru, “Bine ai venit!” în revista Famost! Spune-ne pentru început ceva despre tine; ce crezi tu că este relevant şi ar trebui să ştie cineva cu care te intersectezi.
Bine v-am găsit! Şi mulţumesc pentru invitaţia voastră de a mă descoperi în cadrul acestui interviu. Ce e de ştiut despre mine este că sunt basarabeancă, venită acum 9 ani în România ca să încerc exerciţiul de maturitate şi independentă, şi nu exista în acel moment în mintea mea varianta să nu îmi iasă. Aşa că, după 9 ani, când deja am prins bine rădăcini aici, pot spune că sunt o fire descurcăreaţă, luptătoare, dar şi sensibilă în egală măsură; sunt idealistă, văd în tot răul ceva bun şi în tot greul ceva frumos. Fiind basarabeancă am în ADN pasiunea pentru gătit şi firea mai ataşată de cuib; pentru mine nicăieri nu e mai bine ca acasă.
Chiar dacă cei ce te cunosc ştiu despre problema ta ce are legătură cu mişcarea, povesteşte-ne te rugăm nouă şi cititorilor noştri cum s-a ajuns în această situaţie.
Multă vreme am crezut, atât eu, familia mea, cât şi medicii pe la care am fost, că afecţiunea mea a fost cauzată de o manevră greşită la naştere, care mi-ar fi produs o traumă cerebrală şi respectiv, consecinţe asupra aparatului locomotor. Însă imagistica medicală contemporană a arătat că, de fapt, a fost vorba despre o dezvoltare incompletă a cerebelului (partea creierului responsabilă de echilibru şi coordonarea mişcărilor). Eu cred că pur şi simplu aşa a fost să fie, mi-a fost dat să merg prin viaţă în alt fel, în felul meu.
Din ce am observat, Lilia Mîndru este o persoană foarte optimistă, ambiţioasa şi naturală. Cum reuşeşti să păstrezi un astfel de echilibru, destul de dificil de atins de majoritatea? Există un secret sau anumiţi factori care contribuie într-un anumit mod?
Optimismul vine din conştientizarea faptului că avem o singură viaţă, o singură şansă şi se merită să o trăim cât mai plin, frumos şi cu bucurie. Că nu e ca şi în jocurile video, lasă că o ratez pe asta, mai am 3-4 vieţi. Este o singură dată, atât. Am realizat asta la nici 3 ani, când a murit tatăl meu; şi eu, chiar dacă eram mică atunci, mi-l amintesc perfect fără suflare, ştiu că îi vorbeam, dar el nu spunea nimic. Pentru el atât a fost, finalul este ireversibil pentru fiecare dintre noi, de asta trebuie să facem să fie cât mai bine acum, aici, cu ceea ce avem. Ambiţia este una pozitivă la mine, non-materială, dacă îi pot spune aşa, în sensul că eu mereu îmi doresc să fiu cât mai bine, pentru mine şi pentru cei dragi mie. Să fiu, nu să am. Iar naturaleţea, păi eu nu ştiu cum e să fii altfel. Eu am crescut în provincie, conectată mereu cu natura şi cu tot ce e autentic, m-am desprins de familie şi de cuib târziu, la 30 de ani, când deja personalitatea mea era formată şi chiar dacă am stat 5 ani într-o capitală europeană, Bucureşti, şi a trebuit să învăţ că acolo viaţa are un alt mers şi tot felul de provocări, cu oameni de tot felul; eu tot idealistă am rămas.
În afara dificultăţilor pe care le ai în deplasare, care au fost cele mai mari dificultăţi cu care te-ai intersectat de-a lungul timpului?
Cel mai greu de-a lungul timpului mi-a fost să pierd oameni dragi; mai grele decât dizabilitatea au fost singurătatea şi dorul. De singurătate am scăpat, dar dorul e constant, pentru că timpul mai ia pe câte cineva drag şi dorul iar se amplifică.
Cum ai simţit relaţionarea cu cei din jur? Ai simţit vreo diferenţă în abordare, te-ai simţit marginalizată sau ai avut parte de oameni minunaţi lângă tine?
A existat mereu un echilibru în acest sens, au fost şi oameni minunaţi pentru care mă simt norocoasă că i-am întâlnit, dar au fost şi oameni care nu au putut să vadă mai mult decât propriile limite, unii mai apropiaţi, alţii total străini. O vreme am suferit din cauza asta, eu idealistă fiind, acum însă nu mă mai afectează; atât pot unii oameni. Ei sunt “cei mai trişti ca noi”, pentru că ei atâta pot, eu chiar şi când nu mai pot, tot mai pot puţin.
Sprijinul moral contează enorm pentru fiecare dintre noi; a avut Lilia Mîndru cel puţin o persoană sau poate mai multe care să o susţină necondiţionat?
Întâi de toate a fost familia, mama şi bunicii, mai ales bunicul patern a fost şi rădăcina, dar şi refugiul meu; ştiam că orice ar fi, el crede în mine şi e mereu de partea mea. După ce el a plecat, au urmat mai mulţi ani grei din multe puncte de vedere, dar ce m-a ţinut puternică a fost tocmai iubirea, credinţa şi grija investite în mine de către familie şi cei apropiaţi. Apoi, am luat viaţa în piept şi am venit în România, unde am avut norocul să am parte de sprijinul şi afecţiunea unor persoane minunate, fără de care mi-ar fi fost mult greu să fiu unde sunt şi cum sunt acum.
Care este cel mai important sfat pe care l-ai primit – dacă există aşa ceva – şi cum te-a ajutat concret?
Eram încă copil când bunicul mi-a zis:
Educaţia este şansa ta de a te descurca singură în viaţă, ţine-te de ea, învaţă, fă tot ce poţi să faci la ce simţi că te pricepi şi îţi place!
Acest sfat este ca un fir roşu în viaţa mea, el m-a ajutat să evoluez, să mă descurc, să găsesc soluţii în orice situaţie, să am o viaţă frumoasă, onorabilă, clădită prin eforturi proprii. Şi drept bonus că am urmat această cale este faptul că eu ştiu că o pot lua mereu de la capăt, deoarece experienţa este a mea, nu mi-o poate lua nimeni, nu depinde de nimeni. Totul este doar în puterea mea.
Cum ar motiva Lilia Mîndru pe cineva care trece printr-un moment nefast? Care ar fi, din punctul tău de vedere, principalele argumente, care, din punct de vedere logic, ar funcţiona/ ar da rezultate?
Principalul argument este că totul trece, şi momentele nefaste, dar şi alea frumoase. Iar o dată cu ele trece şi viaţa. Şi aşa cum am spus mai sus, alta de rezervă nu mai avem. Aşa că momentele frumoase trebuie preţuite şi păstrate în amintire, iar momentele dificile depăşite cu curaj şi credinţă. Toate au rostul lor în viaţă.
Ai în minte o situaţie deosebită care să îşi pună amprenta asupra existenţei tale, să te influenţeze într-un mod determinant?
Aşa cum am menţionat, momentele cu tata când era fără suflare şi care s-au repetat de fiecare dată când am pierdut pe cineva drag, când am conştientizat, o dată în plus ireversibilul şi faptul că, atâta timp cât suntem în viaţă, avem o şansă.
Ai un motto aplicabil deopotrivă în viaţa profesională şi cea personală?
Da, e simplu – „totul va fi bine!” Totul se rezolva cumva, chiar şi atunci când nu se rezolvă cum ne-am dori, învăţăm ceva din asta şi căpătăm experienţă.
Nu cu mult timp în urmă, Lilia Mîndru a ales să se stabilească în România. Ce a stat la baza acestei decizii? Era ceva la care te gândeai de mult timp? A fost o decizie de moment?
…
