Bună, Ştefan Bolea şi bine ai venit în paginile revistei Famost! Cariera ta este impresionantă la o vârstă la care, probabil, mulţi abia se regăsesc sau îşi găsesc drumul în viaţă. Unde se face diferenţa sau unde ai făcut tu diferenţa?
Bună, îţi mulţumesc pentru invitaţie! Sincer, nu mi se pare că am o carieră impresionantă, în primul rând pentru că am realizat doar 10% din lucrurile pe care mi le-am propus. Mai mult, subiectul oarecum dificil al cărţilor mele mă transformă într-un autor de nişă, (prea) puţin cunoscut. Dar, ca să revin la subiectul întrebării tale, sunt un scriitor pasionat, iubesc ceea ce fac şi poate că asta îmi dă energie să continuu.
Te-ai îndreptat de mic în direcţiile în care activezi astăzi? Ai făcut în copilărie anumite lucruri care îţi anunţau parcursul?
În perioada preşcolară, îmi plăcea să petrec timp cu dicţionarul şi să învăţ cuvinte arbitrare. Într-adevăr, îmi doream să devin scriitor graţie pasiunii pentru lectură. Acum, 40 de ani mai târziu, lumea s-a schimbat, scrisul este o tehnică muribundă şi cum îmi spune nepotul meu de 15 ani, pentru mulţi dintre colegii lui, biblioteca este iadul.
Toată această dorinţă de explorare, fie că e ştiinţifică sau filosofică, a venit de undeva din interior, ţi-a fost insuflată de cineva, ai cultivat-o de mic?
Părinţii m-au încurajat întotdeauna să studiez, chiar dacă relaţia mea cu ei n-a fost lipsită de conflicte în adolescenţă. În primul rând, mi-au cumpărat cărţi, multe de tot, deşi eram relativ săraci. Îmi amintesc cum bunica mea mi-a dat odată 2 milioane de lei vechi (cred că ar veni minim 100 de Euro în banii actuali) să-mi iau un dicţionar voluminos de greacă veche. Rezumând, familia mi-a oferit cărţi şi timp.
Cum a arătat viaţa lui Ştefan Bolea din copilărie până în momentul în care a intrat practic pe propriul drum?
Cum sufăr puţin de sindromul Peter Pan, nu ştiu cum să răspund la această întrebare! Am avut 18 ani de studii superioare, în care sunt incluse două doctorate şi acum sunt doar la primul post-doctorat!
Care este prima carte publicată? Ai avut emoţii la lansare? Are un bărbat emoţii într-un asemenea moment?
Am publicat Ontologia negaţiei, o carte bazată pe teza mea de licenţă de la Studii Europene, la 24 de ani. Sincer, deşi nu este o scriere rea, acum n-aş mai tipări-o; retrospectiv, mi se pare un act de vanitate. Sper s-o republic în acest an, totuşi, pentru că am găsit tot felul de erori în prima ediţie. Deşi, repet, nu este un hit, în această primă carte este combustibilul pentru toate scrierile mele, pentru că nici acum nu m-am despărţit de obsesiile nihiliste. Am în plan o carte în engleză despre nihilism, care porneşte de la scheletul meontologic al cărţii de debut. Este o carte personală, autobiografică, precum toate cărţile mele de nonficţiune. Şi, da, am avut emoţii, deşi am ţinut o mică lansare privată doar cu prietenii. Am enorme emoţii ori de câte ori îmi văd o carte publicată, un fragment al personalităţii mele, o bornă a vieţii mele.
Care a fost prima scriere a ta şi ce s-a întâmplat cu ea?
Primele scrieri din gimnaziu le-am ars, ceea ce, retrospectiv, mi se pare, din nou, un act de narcisism invers, pentru că nu făceau rău nimănui. Înainte să public Război civil în 2005, prima mea carte de poezie, am scris 11 volume de poezie, două în engleză, din care n-am salvat aproape nimic în cartea publicată. Erau volume destinate sertarului, în care nu învăţasem tehnica încă, dar care, la fel, au fost combustibilul pentru nihilismul meu activ.
Ce te determină să scrii? Ce te impulsionează? De unde crezi că vine aceasta “foame” a unor scriitori de a-şi aşterne gândurile, fanteziile, filosofiile?
Deşi este clar o iluzie, cred că pe mulţi scriitori îi motivează imortalitatea simbolică, construirea unui post-sine. Astfel, scrisul e un soi de comerţ cu moartea, o luptă cu ea, disperată, ca mai toate conflictele care au conştiinţa pierzaniei. Îmi amintesc şi de Sartre, care vorbea de necropole, în care ne selectam scriitorii morţi; ne dedicăm, uneori, lor, încercându-i să-i salvăm, încercând să ne salvăm.
Eşti dublu licenţiat în Filosofie şi Studii Europene şi absolvent al unui Master de Studii Americane, bursier Yggdrasil la Universitatea din Oslo, bursier DAAD la Universitatea Ludwig-Maximilian din Munchen, iar lista impresionantă continuă. Te ajută toate aceste “titulaturi” în evoluţia ta ca persoană? Care este scopul acestor eforturi în a le obţine?
Sunt un universitar marginal, pentru că niciodată n-am avut posturi, ci numai burse. Îmi place să mă păstrez aproape de lumea academică şi să locuiesc, din când în când, aproape de bibliotecile din străinătate. Cele două doctorate mi-au dat, pe lângă răgaz, o anumită structură şi disciplină. Ca un fel de reality check. Fără ele, poate că n-aş fi scris cele două cărţi, pe existenţialism şi pe Jung (teza pe Jung a fost publicată şi în America), ci aş fi citit copios.
De unde dragostea şi înclinaţia către filosofie? De unde resursele pentru a da naştere ideilor, care apoi se dezvoltă şi creează poate un concept mai amplu, o filosofie … ?
Primele cărţi de filosofie, pe care le-am citit atent, cu fişe, în clasa a noua, au fost Aşa grăit-a Zarathustra şi primul volum din opera lui Platon de la Operă ştiinţifică. Înainte de acestea au fost, totuşi, câteva volume de Cioran. Am rezonat, mai degrabă, cu anti-filosofia, vinovată fiind, poate, şi structura mea lirică, filologică. După cum s-a mai spus, înainte de a spera să devii un filosof original, trebuie să asimilezi cât mai mult din gândirea autorilor care au fost înaintea ta.
Filosofia pare ceva abstract, greu de atins de multe persoane. Ce crezi că ar trebui să aibă cineva pentru a putea gândi şi a da naştere unor idei? Are nevoie de momente de revelaţie, poate un alt mod de a simţi/ gândi, o cultură în spate, momente de introspecţie …? Există anumite caracteristici standard pe care ar trebui să le aibă cineva pentru a accede dincolo de normal?
Socrate credea că o viaţă neexaminată nu merită trăită. Cred că filosofia ar fi un lucru benefic pentru mulţi oameni. De exemplu, studiul stoicismului şi al existenţialismului, deprinderea unei înţelepciuni practice, ar rezona cu o persoană inteligentă, care nu are pregătire filosofică. “Care este sensul vieţii mele?”. Nu este aceasta o întrebare pe care ne-am pus-o cu toţii la un moment dat? Aflăm mai multe despre noi dacă studiem filosofia; mai ales dacă o combinăm cu (auto)psihoterapia.
Cum arată procesul filosofic în cazul lui Ştefan Bolea? Ai sclipiri şi te apuci imediat să le scrii şi să le dezvolţi sau ai idei pe care ulterior le gândeşti, le analizezi şi apoi le scrii? E un proces mai elaborat?
Da, inspiraţia e importantă pentru mine, pentru că nu pot să lucrez ca un robot. În cele mai multe cazuri, scriu despre ce mă pasionează şi mă motivează, altfel mă plictisesc.
În industria filmelor, la o primă vedere, pare că s-au bifat toate subiectele. Nu există parcă un film care să ne mai surprindă atât de mult, fie că vorbim de subiectul abordat sau maniera în care este realizat; poate doar anumite efecte speciale. Se poate face o paralelă între filme şi filosofie din acest punct de vedere?
Există, într-adevăr, un feeling că s-a ajuns la capătul lucrurilor, că totul s-a făcut. Totuşi, aceasta mi se pare o ipoteză leneşă şi cred că ne putem aştepta la surprize, şi în cinematografie, şi în filosofie. Să ne gândim numai ce provocări trăieşte generaţia noastră, pentru că trăim vremuri indezirabil de interesante, cum sună blestemul chinezesc! Mai mult, urmărind regizorii de vârsta mea sau mai tineri, bănuiesc un imens rezervor de talent potenţial.
Unde se înscrie Ştefan Bolea din punct de vedere al curentului filosofic? Ai o direcţie conturată sau generalistă?
Sunt un postexistentialist şi un nihilist. Aş putea să spun că sunt un filosof al literaturii, care se specializează în continuare în secolul al XIX-lea.
Ce filosofi admiri în mod deosebit sau cu cine te asemeni tu ca gândire şi abordări? Există un anumit lucru/ moment care ţi-a atras atenţia în mod deosebit sau care ţi-a schimbat o anumită percepţie?
În primul rând, triada Schopenhauer-Nietzsche-Cioran. M-a pasionat nihilismul ca opţiune existenţială. Dar, sincer, m-aş ocupa de altceva în a doua jumătate a vieţii, ceva care are doar legătura tangenţială cu filosofia.
Este dificil să traduci cărţi din alte limbi şi nu ne referim la procesul propriu-zis, ci la a reuşi exact să transmiţi ceea ce a vrut să transmită autorul? Este esenţial să cunoşti foarte bine autorul, să-i cunoşti opera, filosofia de viaţă?
Da, cred că trebuie să-l transformi pe autor în dublul tău. De pildă, asta mi s-a întâmplat când l-am tradus pe Meyrink. Ce e mai trist: am multe proiecte traductologice (Schelling, Stirner, Mainlander), dar editurile nu sunt interesate să apară în română aceşti autori.
Care e diferenţa pentru Ştefan Bolea când scrie proză şi când scrie poezii? Ce diferă?
La poezie nu pot să fac nimic până nu îmi vine primul vers, iar apoi încerc să extrag poemul din inconştient. Proza se poate scrie mai puţin “romantic”, după un plan prestabilit şi conform unei anumite rigori şi discipline.
Ai nevoie de o anumită stare, o ambianţă anume, când scrii? Care îţi sunt sursele de inspiraţie?
…
