Cele mai multe “batai de cap” pe care le-am avut in activitatea mea profesionala ca si terapeut au fost cele generate de intelegerea felului in care functioneaza intreaga familie si Nu copilul! Cu toate acestea, in 90% dintre situatii, primii care au fost adusi la psiholog au fost copii! Evident, prima reactie este de a intelege de ce evita parintii sa intre in procesul terapeutic alaturi de copii lor…?!
Exista mai multe explicatii, multe dintre ele verificate faptic…
Prima explicatie are legatura cu ei…
Adultii au fost candva si ei Copii!! Si despre experientele lor din copilarie, probabil, nimeni nu i-a intrebat nimic…sa fie experiente care au legatura cu increderea in sine…?! In multe situatii, parintii nu au incredere in capacitatea lor de a putea gestiona multe aspecte din viata copilului/copiilor lor. Dar de ce insist pe acest concept: “incredere”?! Pentru ca increderea in sine devine temelia intregii arhitecturi personale!
Increderea in sine nu se construieste intr-o zi! Se cladeste in timpul intregii copilarii, de la nastere pana la varsta adulta. In unele perioade, increderea in sine se fixeaza mai mult, in altele mai putin, fie pentru ca sunt perioade de acumulare a increderii in sine, fie pentru ca sunt perioade de criza.
Increderea va servi ca baza/temelie in etapele urmatoare iar ea se construieste de la nastere! Nou-nascutul este total dependent de adultii care se ocupa de el. Singur nu isi poate satisface niciuna dintre nevoile sale elementare: hrana, caldura, afectiune. Cand are o problema, tipa. Intrebarile pe care si le pune pot fi traduse astfel: In ce lume am ajuns? Pot sa am incredere in aceasta lume? Este important sa i se raspunda intr-o maniera adecvata.
Catre 6 sau 8 luni, bebelusul isi da seama ca lumea exterioara este diferita de el. Incepe sa-i fie frica si sa sufere mult din cauza despartirii. O recomandare a specialistilor este de a nu petrece prea multe zile departe de casa si de mama!
Catre 18 luni sau 2 ani, copilul iese din prima copilarie. Imaginea pe care o are despre el el insusi se schimba. Copilul doreste sa faca multe activitati de unul singur. IndependAenta lui nu este o problema! Reactiile parintilor insa pot fi problematice! Limitarile sau criticile excesive il pot determina sa-si cultive din ce in ce mai mult reactiile de frica!
In intervalul de varsta: 2-5 ani, increderea copilului se sprijina in cea mai mare parte pe certitudinea de a fi iubit. Adica, trebuie sa se simta iubit neconditionat de parinti, oricat ar fi de insuportabil, chiar daca se trezeste si de 10 ori pe noapte! In cazul in care nu se va simti suficient de iubit se va comporta respingator pentru a vedea daca intr-adevar va fi respins!
Pe de alta parte, fiecare parinte constituie un exemplu! Daca parintele tinde sa se discrediteze singur si nu reuseste sa aiba un stil de viata ordonat, cu limite clare si sanatoase pentru copilul lui, va reusi extrem de dificil sa construiasca o atitudine adecvata propriului copil…
Fiind varsta la care multi copii intra in gradinita, o alta provocare pentru adult este sa-l vada diferit de restul copiilor! Comparatiile pot fi periculoase! A compara 2 copii dupa un singur criteriu in timp ce sunt diferiti dupa multe altele, este destul de nedrept! Comparatia devine daunatoare fie ca este vorba de fratele mai mare, de un verisor, de fiul vecinilor sau chiar de parintele insusi la varsta lui. Daca este vorba de o comparatie negativa: “Sora ta la varsta asta stia sa numere pana la 20!” sau “Toti copiii stau la gradinita!”, ea macina in mod evident increderea copilului!
Dar cum ii construim increderea? Recunoscandu-i emotiile!
Are dreptul sa se infurie, sa se simta gelos, sa vrea o jucarie noua. Este mult mai potrivit sa-l invatam pe copil sa-si exprime emotiile intr-o maniera acceptabila in societate decat sa-l facem sa creada ca n-ar trebui sa resimta nimic! Apoi, sa-l lasam sa ia anumite decizii care il privesc!
Este ingrijorator sa-l lasam sa decida singur la ce ora sa se culce, sa manance seara singur pufuleti sau dulciuri sau sa se imbrace cu rochita cu volanase in decembrie! Daaar, poate sa-si aleaga singur daca vrea sa se imbrace cu puloverul albastru sau verde, sa manance o para sau un mar, sa deseneze sau sa se joace. Un copil poate lua decizii gresite sau comite greseli! Dar si ele fac parte din procesul de invatare si nu trebuie evidentiate mai mult decat reusitele lui!
Cand pot aparea mai multe probleme in educarea si cresterea copiilor? …cand avem parintii anxiosi…
Intr-un studiu realizat de cei 2 cercetatori Jean-Luc Aubert si Christiane Doubovy (“Mere anxieuse, enfant anxieux?”), ei au remarcat 3 cauze frecvente pentru anxietatea copiilor: o despartire precoce, un deces si anxietatea mamei. Ei afirma ca ereditatea are si ea un rol in transmiterea anxietatii, dar acest rol nu poate fi precizat. Devine sigur ca o copilarie traita alaturi de o mama ingrijorata in permanenta il predispune pe copil sa se comporte la fel.
Mama care face din tantar armasar si orice lucru ii displace, il obliga pe copil sa se imbrace gros ca sa nu raceasca, ii supravegheaza temele pentru ca acesta sa ia note mari cu orice pret, ii controleaza relatiile, ii reproseaza initiativele…este de fapt mama hiperprotectoare care transmite imaginea unei lumi periculoase, pline de capcane. Consecinta? Copilul devine inhibat si nu poate merge inainte!
Copii reactioneaza la fricile celorlalti De cele mai multe ori, copiii cunosc fricile adultilor si modul in care acestia reactioneaza.
Ce se poate face?…interventia complexa si completa se realizeaza la nivelul intregii familii cu ajutorul terapiei familiale! Un copil devine purtatorul unei imagini a mediului familial…ca sa putem avea o imagine armonioasa e nevoie de crearea unei astfel de realitati…
Articol realizat de Violeta Simion
Strada Frunzei Nr. 75, Complex Flora
email : home@psihologvioletasimion.ro
web : www.psihologvioletasimion.ro
0740.359.967
