Era tot timpul in garda. Stia ca fanta cutiei postale hapaia scrisori cu nemiluita, asemenea monumentului de piatra de la Roma care inghite manute negre, maini subtiri si albe, manute galbene, manute aramii, dar nu parea dispus sa-i acorde o atentie prea mare. Avea treburi mai importante: sa scoata bichonul la plimbare, sa curete cartofi pentru piure, sa schimbe becul de la baie si sa scoata papucul de casa pe care-l aruncase spre tantarul ce-l pricopsise cu o malarie imaginara, de sub pat. Ceea ce nu stia era ca, dincolo de poftele pantagruelice ale serviciilor postale de a se hrani cu ganduri impachetate in plicuri, exista un revers al medaliei, la fel de delicios precum lipiciul de pe spatele timbrului si care, daca ar fi fost facut public (de altfel, imi asum urmarile dezvaluirii acestei taine), ar fi echivalat cu negarea existentei a lui insusi Dumnezeu. Il vedeam in fiecare dupa amiaza cum traversa grabit strada, elegant ca un cocos de munte, cu o palarie de fetru gri, un palton de culoarea samburilor de masline, pantaloni maro de velur si pantofi negri, spre cutia postala care-l intampina cu ochi mijiti, nerabdatoare si apriga ca un pui de acvila. Scotea plicul din buzunarul de la piept, platind astfel tribut ortodoxiei care ii trasase inimii sarcina ingrata de a-l baga-n belele, il aseza pe marginea cutiei, il netezea, apoi atingea timbrul cu varful limbii si-l lipea in coltul din dreapta-sus. Inspecta pentru ultima oara asperitatile hartiei, ridica plicul spre soare, rugandu-l sa-si puna semnatura, si-l vara in gura cutiei galbene, care, cu timpul luase culoarea rosie, semn ca desertaciunea si rugina nu iarta niciodata.
Intr-o zi, de fapt, ca sa fiu sincer pana la capat, intr-o noapte, m-am ascuns dupa rotile bicicletei postasului, profitand de faptul ca o lasase rezemata de perete, m-am strecurat printre spite, am patruns prin efractie in cutia magica si m-am tupilat sub un plic cu ce mirosea a muraturi, semn ca mama care-i scria feciorului facuse sarmale cu varza acra. Ce sa spun? Nu mi-a fost usor sa stau chircit printre mii de intrebari ce se prelingeau spre dusumeaua incinsa, sa silabisesc cuvintele atinse de artroza, sa vars „una lacrima sul viso”, cu gandul la Boby Solo si la meridianul 45, sub al carui azimut am fost nevoit sa traiesc, sa suport besteleala alineatelor dezlanate – semn de netagaduit ca pana si scrisorile mor o data cu destinatarii lor -, sa indrept vorbele de ocara scrise pe o hartie de orez, in limba chineza, si sa fac din ele arcuri cu care sa vanez bourul din care n-a mai ramas decat un cap, pe stema unui principat.
Cand a sosit ora intalnirii cu amicul meu, am ridicat bratele spre fanta prin care se zarea o bucatica de cer tropical, mi-am frecat palmele si am topait ca un purice satul pe scrisorile ce se asterneau la picioarele mele, precum covoarele din povestile persane. M-am asezat pe marginea unui plic barosan care mirosea a coada de rechin, leganandu-mi nerabdator gambele acoperite cu jambiere albe. Am sustras scrisoarea si am inceput s-o citesc, ros de o curiozitate inefabila. Cand am ajuns la capatul ei, asudat, deshidratat si marginit de limitele pacatului originar ce pare ca vine, conform ultimelor descoperiri, din constelatia Andromeda, trecuse de ora 20. Am impaturit-o, i-am ascutit muchiile cu dosul unghiei de la degetul mare, am lipit plicul si m-am strecurat afara, trecand prin aceleasi spite ruginite ale bicicletei cu jiltul ros, mi-am pus palaria de fetru pe cap, am incheiat nasturii paltonului de culoarea samburelui de masline, mi-am privit chipul in bombeul pantofilor negri, am aruncat scrisoarea in fanta si am pornit spre casa, traversand zebra in graba, cu gandul la bichonul care astepta, nerabdator, plimbarea de seara.
Si a fost o seara si a fost dimineata: ziua intai.
Marius Gabor
