Ce v-a inspirat să concepeți această expoziție și cum s-a născut ideea ei?
Anul 2025 marchează centenarul nașterii lui Ovidiu Maitec – un prag simbolic, care aproape că ne-a chemat de la sine să deschidem din nou, larg, opera sa către public. Am simțit că este momentul potrivit pentru o expoziție amplă, itinerantă, care să reconstituie, cu rigoare și sensibilitate, parcursul unuia dintre marii inovatori ai sculpturii românești postbelice.
Ideea s-a născut dintr-o întâlnire fericită de energii și viziuni. Împreună cu Dana și Stephane Maitec – moștenitorii artistului și organizatorii expoziției – am pus cap la cap conceptul, am ales lucrările, am gândit arhitectura expoziției și, în cele din urmă, am construit împreună aplicația pentru AFCN. A fost o colaborare organică, firească, în care fiecare etapă de lucru ne-a adus mai aproape de o expoziție coerentă și luminoasă, prezentată între 20 iunie și 30 august la Muzeul Național Brukenthal din Sibiu.
Nu era prima noastră întâlnire: în 2019 am lucrat împreună la expoziția Maitec: Lemn Aur Lumină, un proiect dedicat creației întregii familii, desfășurat pe mai multe registre artistice și prezentat atunci la Muzeul Național de Artă al României. Șase ani mai târziu, am simțit nevoia firească de a focaliza privirea asupra lui Ovidiu Maitec, în contextul aniversării centenarului de la naștere.
Selecția expoziției de la Brukenthal a reunit lucrări din colecțiile muzeelor din România, din colecția familiei și din colecții private, într-o panoramă care a urmărit să redea nu doar evoluția unui artist, ci și vibrația unei gândiri creatoare profund originale.
Există și un sens mai intim al proiectului: Ovidiu Maitec nu a expus niciodată la Brukenthal în timpul vieții, deși și-ar fi dorit. Faptul că această retrospectivă a prins contur tocmai aici, în unul dintre cele mai vechi și respectate muzee ale țării, a însemnat pentru noi mai mult decât un exercițiu profesional – a fost și o formă de împlinire târzie a unui vis, o restituire necesară.

Ceea ce ne bucură este că proiectul nu s-a oprit la Sibiu, ci o parte a expoziției a fost prezentată la începutul lunii septembrie în cadrul Art Safari, la București, până la jumătatea lui octombrie. Iar în prezent expoziția continuă să călătorească, fiind expusă, din 26 octombrie, în orașul natal al lui Brâncuși, la Târgu Jiu.
Care este firul narativ sau emoțional care leagă lucrările din expoziție?
Firul narativ a urmărit evoluția sculpturii lui Ovidiu Maitec, de la primele sale căutări în zona nonfigurativă la începutul anilor ‘60, până la maturitatea unui limbaj plastic care și-a găsit expresia în perforațiile ce aveau să devină semnătura lui tehnică.
În expoziție, aceste forme – porți, îngeri, radare, păsări, coloane, aripi, tronuri – par fragmente ale unei civilizații dispărute, relicve ale unui imaginar arhaic și în același timp modern. Ele sunt traversate, asemenea unor tuburi de orgă, de aer și lumină; sunt corpuri sculpturale respirând prin goluri, prin ritmuri, prin intervale. Am dorit să documentăm nu doar evoluția acestor forme, ci și punctele de cotitură ale biografiei artistului, momentele care au schimbat definitiv direcția creației sale.
În mod paradoxal, în chiar zilele care au adus eliberarea României de comunism, Maitec a pierdut peste 70 de lucrări, arhiva și instrumentele de lucru, în incendiul care i-a mistuit atelierul în noaptea de 24 spre 25 decembrie 1989, în urma schimburilor de focuri din zona Televiziunii Române. A fost un moment de ruptură, de traumă, care a făcut ca, în lucrările de după 1990, ochiurile de lumină să se retragă, formele devenind mai închise, mai compacte, iar denumirile lor să alunece într-o zonă pragmatică, dezgolită de aura arhetipală de altădată. Este ca și cum sculptorul ar fi închis brusc ferestrele spre exterior și ar fi coborât într-un spațiu interior mai adânc, mai tăcut.


Parcursul expoziției s-a desfășurat în trei încăperi ale Muzeului Brukenthal. În Sala cu Coloane s-a aflat selecția centrală. A doua sală a cuprins o reconstituire a atelierului sculptorului, pornind de la o fotografie din anii ‘70: un spațiu imersiv, o întoarcere în locul unde lucrările respirau pentru prima dată, inclusiv cele dispărute în incendiu. A treia sală a adus împreună elemente multimedia și documentare: o proiecție video cu fragmente de interviuri și filme din diverse perioade ale carierei artistului, realizate de Televiziunea Română, alături de o vitrină cu scrisori, cronici, fotografii, articole apărute în presa internațională și românească – inclusiv corespondența cu Tate Gallery referitoare la lucrarea Îngeri, aflată în prestigioasa sa colecție, sau scrisoarea Regelui Mihai I, trimisă după realizarea lucrării Regele trist, prezentată și ea în expoziția de la Sibiu.
Toate aceste elemente au reconstituit firul unei opere articulate între două borne majore: monumentalitatea atemporală, aproape mitică, a lemnului și interesul constant al artistului pentru experimentele neoavangardei occidentale, prezentând opera lui Maitec ca un dialog între arhaic și modern, între spiritualitate și tehnică.
Pe de altă parte, firul emoțional al expoziției este legat de destinul familiei Maitec. Dana și Stephane Maitec – artiști fotografi la rândul lor, cu o remarcabilă carieră internațională, iar, aici, în rolul de organizatori ai expoziției – au fost pentru public nu doar ghizi, ci martori direcți ai artistului – vocea lui vie în expoziție. Mărturiile lui Stephane despre tatăl său au adus în expoziție un strat de umanitate profundă, o emoție pe care niciun text de sală nu o poate transmite.
În cele din urmă, firul narativ și cel emoțional s-au între pătruns: expoziția a spus povestea unui artist, dar și a unei familii care îi păstrează și duce mai departe moștenirea.
Cum ați selectat lucrările? Ce criterii au contat cel mai mult?
…
Continuarea interviului o puteți citi în ediția lunii decembrie 2025 a revistei Famost accesând acest link.
Foto: Dana & Stephane Maitec