Există momente în care intrăm într-o expoziție și ne simțim intimidați. Ne uităm la o lucrare, apoi la etichetă, apoi în jur — ca și cum am căuta o confirmare că privim „corect”. Dar, poate, întrebarea nu este cum ar trebui să privim. Poate întrebarea este: cum ne permitem să simțim?
Într-o lume în care imaginile se consumă în secunde, pe ecrane luminoase, uităm că privirea poate fi un proces lent. Un dialog interior. Un spațiu care ne așază înapoi în corp, în emoție, în prezent.
A privi arta înseamnă, pentru mine, să mă apropii de obiectul de artă cu deschidere și curiozitate. Să caut tușele, textura, urmele mâinii. Iubesc acest moment în care ochiul se apropie de suprafață și încep să descopăr straturile materiale – locuri unde gestul capătă viață. Este prima formă de dialog dintre mine și lucrare.
Privirea are nevoie de timp, nu de teorie. Suntem obișnuiți să credem că trebuie să „înțelegem” o lucrare pentru a o iubi. Adevărul este că arta nu se lasă cucerită de cunoștințe, ci de prezență. O lucrare nu cere o diplomă în istoria artei – cere timp. Și, uneori, timp fără telefon.
Simt tot mai mult suprasaturarea digitalului: avalanșa vizuală, notificările, ritmul nesfârșit în care scrollăm. Am început să-mi doresc ore de detox. Ore în care să pot sta în fața unei lucrări fără să fiu trasă înapoi într-un ecran.
Reîntoarcerea spre analog – nu ca fugă de digital, ci ca echilibru
Se pare că 2026 aduce o schimbare: conștientizarea că avem nevoie și de analog. Cred că ne întoarcem la gesturi reale, la materialitate, la obiecte pe care le atingem. Arta este, pentru mine, cel mai aproape de această întoarcere.
Lucrez cu texturi diferite, cu transparențe, cu materiale care cer mâinilor să fie atente. Manualitatea și experimentul mă țin ancorată într-un timp real, într-un spațiu unde fiecare strat respiră. Lumina naturală din atelier devine parte din proces. O simt schimbând lucrările de la un ceas la altul. Uneori, îmi pare că lumina spune mai mult decât culoarea însăși. Cred că această reîntoarcere spre analog este, de fapt, o reîntoarcere spre atenție.
Arta ca oglindă a memoriei – emoția ca adevăr
Există artiști ale căror lucrări te reașază în tine. Pentru mine, Cy Twombly face asta. În fața lucrărilor lui simt libertatea copilăriei – bucuria aceea instinctivă de a crea fără granițe, fără judecată. Poate acesta este secretul privirii: să ne lăsăm readuși la simplitate.
Atunci când privești o lucrare, întreabă-te:
- Ce simt acum?
- Ce îmi amintește această culoare?
- Ce parte din mine răspunde?
Emoția este forma cea mai sinceră de cunoaștere.
Privitorul completează lucrarea
Îmi doresc ca persoana care stă în fața unei lucrări de-ale mele să simtă curiozitate și bucurie. Curiozitatea deschide ușa. Bucuria te ține acolo. Fiecare lucrare este doar jumătate din poveste – cealaltă jumătate ești tu. Privirea ta o transformă, o adâncește, o rescrie. În acest sens, a privi arta este un act de co-creare.
Ce înseamnă 2026 pentru mine?
Simt o nevoie interioară de liniște, de timp real, de gesturi reale. Susțin această reîntoarcere spre analog pentru că o trăiesc. Simt nevoia ei în viața mea și în procesul meu artistic. Poate acesta e răspunsul cel mai sincer la întrebarea: „Cum privim o lucrare de artă?”.
Privim lent. Privim aproape. Privim personal. Privim cu ochii, dar și cu mâinile memoriei.
