E povestea aceea, cu final incert, in care locomotiva tusea gogosi negre de bumbac precum tendoanele sclavilor din South Carolina, expectora lichid de frana si innegrea traversele cu suspinele corozive ale unei inimi ce facea bravada in fata borcanului cu formol, ca si cum ar fi vrut sa-si amane decadenta. Cine ar fi putut sa-i tulbure visul? Controlorul? Sf. Valentin? Poate propria reflexie deformata de curbele borcanului, poate teama de a privi spre peronul ce se intindea precum benzile acelea lipicioase de care se prind mustele, poate dorinta de sari din mers si de a spune „Da!”, cu riscul de a-si agata ciorapii de matase, sau poate haul ce se deschidea in fata ei, ca o acadea cu trei benzi colorate, arse la capete si rasucite precum arcurile ceasornicelor…
E legenda cu nestemate si pietre de moara ascunse de Ali Baba printre umbrele salcamilor – copaci nedreptatiti de soarta, cu spini pe tegumente si miere pe varfurile unghiilor –, ce tainuiesc in amfore grecesti legaminte, saruturi, dezmierdari si priviri divizibile cu doi, ca si cum toata creatia lui Dumnezeu, incepand cu dicotiledonatele si terminand cu rozaceele, n-ar fi fost altceva decat o invitatie la un bal mascat in care cadrilul penelor de fazan, amestecat cu soaptele invatate pe dinafara dintr-un roman de Flaubert, ar putea modela sanii, soldurile si gambele Seherazadelor in forma de amfore tainuite printre umbrele salcamilor de un talhar celebru, cu turban si pipa din lemn de nuc.
E parfumul Miss Dior pe care-l raspandesti in fiecare a treia zi a celei dintai luni a anului, niciodata mai tarziu, niciodata mai devreme, ca si cum orologiul desenat de Cronos pe nisipul Mangaliei ar fi pierdut cate o ora, la fiecare veac scurs, e semnul de carte pe care l-ai lasat sub ceasca de cafea, ca un reper menit sa-mi trezeasca spiritul de calator printre iepurasi de praf, e lumina care imprastie curcubeie printre genele-ti lungi si zambetul ce nu ma lasa sa cad de pe saua lui Rocinante, e cantecul pe care mi-l ingani la ureche in fiecare dimineata, e pijamaua imprimata cu pupicei, e fereastra spre care privesc fara sa-mi fie teama de desertaciunea Eclesiastului, e borna pe care vad imprimate initialele numelui tau si pe care o intrezaresc din ce in ce mai limpede, ca si cum batranetea mi-ar ascuti vederea, in loc s-o ia pentru totdeauna.
E iubirea pe care ti-o port si care ma va tine, peste veacuri, incrancenat in propria-mi cainta de a nu-ti ghici in palma atunci cand mi-ai atins obrazul, intaia oara…„Uneori traim asa cum hotaraste sufletul nostru, iar alteori o facem dupa cum ne dicteaza ratiunea… Un lucru este cert: ne putem alege cu zeci de lacrimi de fericire in ochi, ori cu mii si mii de lacrimi de durere-n suflet…”