Marius Gabor – Despre EXIL

De cele mai multe ori, anumite experiente cu care ne intersectam in viata, isi pun amprenta asupra evolutiei noastre ulterioare, noi, devenind o consecinta a lor. Si poate fi un lucru pozitiv, daca, bineinteles, constientizam si cel putin, incercam sa tragem anumite concluzii. Nu mai vorbim de interpretarea lor si traducerea gandurilor in cuvinte, pentru ca stim cat de greu este uneori sa exprimam in scris, trairile noastre interioare.
Din fericire, avem langa noi, oameni ca Marius Gabor, care are un talent deosebit in aceasta privinta, reusind sa faca cele mai profunde introspectii interioare, pentru ca apoi, sa le astearna pe hartie, inserand in acelasi timp, umor, (auto)ironie si mai presus de toate, sa reuseasca sa descrie adevaratele fete umane, atunci cand suntem pusi in fata unor situatii deosebite.
Ajuns intr-un timp relativ scurt la ce-a de-a treia carte scrisa, Marius Gabor are curajul de a se deschide in fata cititorului, prin intermediul cartii ‘EXIL’ – in care este descris un capitol al vietii sale si cu riscul de a fi judecat – sau nu, el isi etaleaza trairile cu o sinceritate dezarmanta.
Ce l-a determinat sa scrie aceasta carte, ce inseamna pentru el si ce vrea sa exprime prin ‘exil’, aflam in interviul de mai jos, de la insusi autorul, asa ca, va dorim: lectura placuta!


marius-gaborCe te-a determinat sa scrii aceasta carte, sa dezvalui un fragment din viata ta?

Inainte de a trece la raspunsul propriu-zis, trebuie sa lamurim un aspect: cartea a fost scrisa in urma cu 14 ani, intr-un numar redus de exemplare (vreo 3-4), fara sa fie tiparita si scoasa pe piata. Trecusem printr-o experienta traumatizanta care-mi marcase viata, traisem niste clipe de groaza si simtisem din plin gustul amar al painii straine. Plecasem din Romania cu intentia de a-mi face un rost mai bun, intr-o tara care, la acea data (anul 2000) parea a fi o destinatie destul de exotica pentru cei porniti pe drumul propasirii: Grecia. Stiam ca va fi greu, in acea perioada nu faceam parte din Uniunea Europeana, stiam ca voi trece doua granite fraudulos si ca destinul meu atarna de „maiestria” calauzelor de a evita granicerii. Ca sa n-o mai lungesc, imediat dupa intoarcerea in tara, mi-am scris memoriile, le-am editat si le-am transformat intr-o „carte” scrisa special pentru parintii mei.
Decizia de a o transforma intr-o carte adresata publicului n-a fost usoara. Eram constient ca ma voi expune si ca o anumita parte din mine va fi vulnerabila de acum incolo, dar cred ca m-am lasat sedus de ideea recunoasterii faptului ca, inainte de orice, suntem fiinte dotate cu instincte primare, instincte care, la un moment dat, plaseaza educatia, cultura, simtul civic si chiar sentimentul de compasiune, intr-un con de umbra. Cine isi imagineaza ca omul are o singura fata, se inseala amarnic. Pus in fata unor situatii limita, am fost nevoit sa mint, sa fur, sa tes intrigi si sa dispretuiesc. Ori, asa ceva era de neconceput. Cred ca aici e cheia care m-a determinat sa depun practic un fel de marturie in favoarea celor care, crezandu-se infailibili, se trezesc faliti si cazuti la pamant. Atentie, ma refer la aspectul moral, nu financiar!

La ce ar trebui sa se astepte cititorii? Exista vreun fragment in care sa regasim umorul caracteristic lui Marius Gabor?

Ei, aici e o „problema”. Daca prima carte – Amor de dragul ploii – a fost un fel de experiment consumat la granita misticului, iar a doua – Orasul nebunilor -, un roman pe care l-as incadra in genul SF, a treia e cu totul altceva. Scenele, uneori grotesti, uneori absurde, au fost si sunt si acum atat de intens resimtite, incat cred ca nu gresesc prea mult daca o sa spun ca „Exil” nu e nici roman si nici nuvela. „Exil” sunt eu. Cu bune si cu rele. Chiar daca nu mi-am propus de la inceput sa abordez mai multe genuri literare, am reusit sa scriu trei carti complet diferite. O fi bine, o fi rau? Habar n-am. Nu traiesc din scris, nu ma intereseaza criticile. Scriu cum simt si ce simt. Cineva spunea ca sunt cameleonic. Am luat-o ca pe un compliment…
Sunt foarte multe pasaje in care umorul e la el acasa, desi, per ansamblu, povestea are o nuanta usor depresiva. Imi amintesc si acum intalnirea cu Omar, un algerian lihnit de foame care refuza sa manance din conserva de carne de porc si pe care am fost nevoit sa-l mint ca e carne de vita, imi amintesc de batrana care mi-a daruit o camasa de dama, vazand ca n-am haine de lucru, de doctorita careia i-am baut cafeaua, intr-un spital din Salonic, sau de batranul barbos pe care-l poreclisem Fidel Castro. Da, sunt o multime de ironii si de autoironii. Nu m-am menajat nici macar pe mine.

In ce mod te-a influentat ulterior aceasta experienta pe taramuri straine?

Mi-a schimbat viata. Nu stiu daca in bine, mie asa imi place sa cred, cert e ca am avut ocazia sa-mi cunosc si sa-mi ating limitele, iar asta nu mi se pare deloc putin. Bine, sunt cateva milioane de romani plecati la munca in toata lumea. Nu discut acum motivatiile. E clar ca aceste „dezertari” au ca factor comun situatia economica din tara, situatie pe care o „datoram” in buna masura celor care au guvernat-o, dar nu vreau sa politizam discutia. Se spune ca daca nu faci armata nu esti barbat. Ce prostie! Uite, eu n-am facut armata, si poate c-a fost mai bine asa, nu doar pentru mine, ci si pentru cei care mi-ar fi fost superiori, pentru ca tare ma tem c-as fi fost izolat la „carcera” pentru neexecutarea ordinelor. Ma rog, e o supozitie. Sa zicem ca exagerez, desi n-as baga mana-n foc… Dar poti oare compara ceea ce traia un militar in termen, cu unul care se trezeste pe un camp, fara sa stie in ce directie e civilizatia, daca o sa aiba ce manca ziua urmatoare sau daca va ghici vreodata intentiile ascunse ale unui cutitar? Sa fim seriosi. Umilinta m-a facut sa-mi schimb perceptia asupra vietii, sa apreciez ceea ce am si sa ma bucur de fiecare zi.

Care a fost cea mai mare dorinta din toata aceasta aventura? Sau poate au fost mai multe?

Au fost mai multe. Una dintre ele, de pilda, a fost aceea de a invata cat mai repede limba greaca, sperand ca astfel sa pot vraji o casierita de la un supermarket din Katerini. Naiva dorinta, stiu. Poate si imbecila, dar acum, vorbind serios, una dintre cele mai mari dorintele mele, odata intrat pe teritoriul elen, a fost aceea de a fi prins de Politie si trimis acasa. N-a fost sa fie, desi am picat o data in mijlocul unei razii. Imi doream foarte mult sa nu-i fac pe parinti sa sufere. De aceea nici nu le-am spus vreodata ca dorm sub cerul liber. Imi doream sa castig bani, sa ma adaptez si sa-mi fac un rost, insa cred ca cea mai arzatoare dorinta a fost aceea de a nu ma intoarce acasa infrant. Si mi-a iesit.

Ce vrei sa scoti in evidenta prin aceasta carte? Iti povestesti doar aventura sau vrei sa atingi si altceva? Sau ambele?

Nu mi-am propus sa povestesc aventurile traite in Grecia. Sau mai bine zis, sa nu fac din ele elementul definitoriu al acestei carti. As fi putut inventa o calatorie la Polul Sud sau pe Jupiter; probabil as fi fost blamat ca-l imit pe Jules Verne si ar fi fost mai simplu, mi-am dorit altceva insa: evidentierea partii intunecate a fiecaruia dintre noi. Suntem urmasii lui Cain, nu ai lui Abel, gena raului e incastrata in ADN-ul nostru, setea de sange si ticalosia, asijderea. Animalul, ucigasul, fiara, poate sa apara la suprafata, fie ca esti impiegat de miscare, fie ca esti medic sau astronom. Scoaterea la lumina a acestor tare e doar o chestiune de conjunctura, de aliniere a astrelor si poate de ghinion, depinde de convingerile fiecaruia, dar asta nu inseamna ca ele nu exista intr-un colt al inimii, pitite sub aorta.

coperta-exil-marius-gabor-jpg

De ce „EXIL”?

Spre deosebire de „Orasul nebunilor”, cand am avut mai intai titlul, apoi continutul propriu-zis, la „Exil” a fost exact invers. Ba mai mult, au fost cateva idei la care am renuntat, fiindca nu rezonau cu ceea ce as fi vrut sa transmit. Initial am pendulat intre „Iarba salbatica” si „La Sud, prin Sud-Vest” , dar in cele din urma m-am oprit asupra acestui titlu indraznet, zic eu, daca luam in considerare „Exilul si imparatia” lui Camus, dar cred ca am facut cea mai buna alegere. Hai sa va spun ceva: exilul la care fac eu referinta nu e cel fizic, nu e o deportare si nici o colonizare fortata a nu stiu carui tinut, ci o stare. O stare ce se poate explica folosind limbajul singuratatii, ambiguitatii, neincrederii sau, asa cum am mai spus, a deznadejdii. Da, e un titlu pretentios, dar imi asum toate riscurile.

Din cate stim, „Orasul Nebunilor” a avut un impact deosebit asupra cititorilor, multi sugerandu-ti o continuare si poate o ecranizare! Te astepti la aceeeasi reactie si in cazul Exil? Care este diferenta dintre cele doua?

Orasul nebunilor” a fost o carte pe care am scris-o in trei luni, o carte la care tin foarte mult si de care nu m-am putut desparti niciodata cu adevarat. Poate de aceea am lasat finalul intr-un suspans care face posibila orice fel de continuare. Ar fi senzational daca s-ar realiza un film dupa ea, parca ne-am cam saturat de filme romanesti cu violuri, politisti, apartamente sordide si avorturi, poate ca ar fi interesant de abordat si alt gen, dar, ma rog, sunt multumit de feedback-ul cititorilor si promit pe aceasta cale ca voi scrie o continuare, nu de alta, dar Zara, Ionita si Tespan, chiar daca au parasit aceasta lume, inca mai au multe de spus. „Exil” are alta incarcatura emotionala. E o carte inspirata din realitate, un episod pe care l-am trait in urma cu 16 ani, o experienta unica si irepetabila, de aceea asteptarile mele sunt un pic diferite. Mi-ar placea sa cred ca am reusit sa captez atentia cititorului si ca l-am facut sa simta briza Golfului Salonic, alaturi de mine, cu un pachet de biscuiti in buzunar. Diferenta dintre ele e uriasa ca structura si tema abordata, dar nu cred ca va fi foarte greu de recunoscut autorul din spatele lor.

Cat este realitate si cat fictiune?

Cred ca mai bine de 95% este realitate. Mi-e teama de cifre si de aproximari. Cand scrii un roman inspirat din propria viata e greu sa speculezi, sa fortezi nota sau sa inventezi fapte si oameni, cu toate astea, mi-am asumat si acest risc, de aceea o sa ma limitez la a spune ca romanul este, intr-o buna masura, un fragment real din destinul unui om real, nu imaginat… E drept, am mai scapat niste informatii „pe surse” si am mai facut niste precizari pe aceasta tema, dar vreau sa las placerea cititorului de a ma insoti in aceasta aventura, de a nu ma judeca prea aspru si de a se pune, daca poate, in locul meu.

Cu ce i-ai atrage pe cititori ? Ce le-ai spune pentru a le starni curiozitatea?

As vrea sa le spun de la inceput si sa-i asigur, totodata, ca in inimile fiecaruia dintre ei zace o fata ascunsa a ceea ce cred ei ca sunt, un monstru amortit, o lepra ce asteapta momentul prielnic pentru a iesi la suprafata. Ca e vorba de nedreptate, de foamete cronica sau de atingerea pragului acela in care nu mai stii daca ai innebunit, daca vorbesti cu ingerii sau cu demonii, nu conteaza, important e ca poti sa ai parte de surprize cand te privesti in oglinda, intrebandu-te: am putut eu sa fac asa ceva? Cine vrea sa afle cum se poate albi intr-o saptamana, ce simte un om cand doarme intre cartoane sau cum isi testeaza lasitatea, asistand la batjocorirea unor femei, il invit sa citeasca „Exil”.