Primele picaturi de ploaie, nu mai mari decat bulinele buburuzei, topira coama padurii de pe malul Moldovei si imbracara varfurile copacilor cu o pudra fina, ca ocara unei soacre care inca nu stie, sarmana, daca a palit-o norocul pe copchila cea mare, ori a batut-o Dumnezeu. Incurcate-s caile Lui si, de cele mai multe ori, neintelese. Am si acum in minte ziua in care i-am zarit catrinta printre valatucii de praf starniti de paiele ce-si catau odihna pe prepelecii infipti in pamant. Uscata vara! Fierbinte ca un tipar si sarata ca un cap de scrumbie. Avea parul prins in codite, manecile suflecate si ia descheiata, nici mult, nici putin, ata cat sa-mi promita suspinari serene pe pieptu-i inflorat; tamplele-i pulsau sub borul palariei, venele-i sculptau pe pielea arsa cursuri diluviene, buzele-i crapate-si catau izvorul printre broboanele de sudoare ce-i pirogravau obrajii…
Ii urmaream miscarile trupului, ale bratelor subtiri si ale suvitelor ce-i cadeau in dezordine pe fata, ii numaram suflarile, freamatul narilor si umbrele genelor lungi, ii inchinam poezii scrise cu rime inspirate din epopeile ciupite de corzile cosasilor si ale greierilor, pitite in trilurile mierlelor si pitigoilor si dirijate de un pescarus venetic, ca un apropos acustic si subtil la freamatul nestins al marilor. Imi venea sa-mi smulg hainele, sa ma arunc in bulboanele raului, sa ma las purtat de valuri pana in inima deltei, si de acolo, pana in tara netotilor, indragostitilor de abisuri si visatorilor, deopotriva. La ce-mi era bun traiul, cand visam sa fiu petala din cosita-i, la ce-mi folosea inima, cand voiam sa fiu piatra din cercelul ei, la ce-mi trebuia suflarea, cand as fi vrut sa-i fiu vant de seara? Amarnica presimtire! Ca a cainelui acela rosu, ce inalta lunii, noapte de noapte, la aceeasi ora, rugi sterile, straine de starea fecunda a unei iubiri implinite, crezand, bietul, ca blana lui rara, raia si nasul uscat o vor convinge sa-si intoarca, in sfarsit, fata aceea, nevazuta de nimeni, spre el.
Cand m-am intors de pe front, in permisia capatata dupa ce am platit glontului ce-mi mangaiase artera un tain de sange amestecat – al mamei si al tatei -, si dupa cateva luni taraite la infirmerie, era maritata si avea un copil. Un baiat cu un nume frumos, destept si placut la infatisare, ca ea, femeia pe care o iubeam. Am pipait patul pustii, catarea si magazie cu cartuse. Sunt aprig… Dar n-am cazut prada trufiei si n-am blestemat. Am urcat in podul luat in stapanire de paianjeni si de de praf, am coborat patefonul bunicului si l-am asezat pe masuta din lemn, aceeasi pe care, cu ceva vreme in urma, urzeam scrisori si compuneam simfonii pentru femeia pe care o iubeam. Am fixat acul deasupra placii de vinil, am smuls sigiliul de cocean care astupa damigeana si am inchinat, cantand cu voce tare:
Libiamo, libiamo ne’lieti calici
che la bellezza infiora.
Aproape de miezul noptii, am iesit afara si am pornit spre cararea ce serpuia printre colinele intunecate. Picaturi mici de ploaie, nu mai mari decat bulinele unei buburuze, imi mangaiau fata si tamplele inverzite de iarba smulsa din transee. M-am oprit in locul in care am vazut-o intaia oara. Totul era la fel: cantecul cucuvelelor, oracaitul broastelor, lumina stelelor si chiar taraitul greierilor. Numai eu eram altul, si urlam la luna, cu pielea mancata de raie si cu nasul uscat, poate, poate isi indreapta, in sfarsit, fata aceea, nevazuta de nimeni, spre mine.
… Marius Gabor
