Text : Adina Mitrica
Exista, printre noi, un om, de o modestie cuceritoare, care nu lasa poezia sa moara, fiindca stie mai bine decat oricine ca o vorba rostita la timpul ei nu se masoara in nimic altceva decat in bataile unei inimi care nu mai bate ca o inima, ci clipeste ca o pleoapa. In spatele acestui om, doctor in stiinte exacte-Mihai Dumitras este numele lui – se afla un alt om, bolnav de cuvinte. Dar e fericit!
Omul fericit traieste intr-o poveste inceputa intr-o toamna luminata de o muza care, ocrotita de clipitul de inima, zambeste roz si presara petale in urma pasilor ei. E o vrajitoare, dintre acelea bune si cuminti, fiindca totul sub pleoapele si mainile ei se transforma in magie, intr-o vraja ametitoare. Ea poate sa impietreasca gesturi, sa suspende ganduri, sa alunge tristeti si sa faca sa palpaie suflete de fluturi (…) sub luna subtire. Totul, in numele unei linisti binefacatoare, care ar putea chiar sa ridice un zid intre ei si lumea asta putin gresita. Pe partea lor de zid, ar avea atata imaginatie, incat ar fi in stare sa inventeze traiul in doi si
[blockquote]haine pentru doua persoane,/ cu multe buzunare interioare./ Cum ar fi ca mana mea/ sa aiba intalnire cu a ta/ in buzunarul de carti, din intamplare!/ Ce scuturare de pagini ar iesi![/blockquote]
Dar cum e sa traiesti alaturi de o vrajitoare roz? Asa cum ne-a marturisit Mihai, de felul in care privesti lumea depinde armonia interioara: daca stii unde si cum sa te uiti, vezi si roz printre gri. Daca nu e, inchizi ochii si ti-l imaginezi! Nu e nici antidot la realitate, nici o prelungire a ei, ci e un surogat al unei realitati prin care iti cunosti si iti cresti sufletul.
Iata ce inspira aceasta sublima poezie marunta care este despre lucrurile simple. Copaci, frunze. Fluturi ametiti. Despre cum ploua. Respiratii si tresariri. Palpairea unei molii, tresarirea unei frunze cand o atingi. Necomplicate. Lasate sa fie. Atat cat sunt, atunci cand sunt.
Nu stiu de ce cred ca povestea asta nu va avea sfarsit. Ea va continua lent, arzand toate etapele, pana va ajunge sa fie scrisa undeva, foarte sus, foarte aproape de stele si se va sublima intr-un cantec despre suflete care s-au gasit candva, intr-o intamplare simpla.
E abia sfarsit de iarna. O poveste inceputa intr-o toamna va deveni legenda. Ca si omul fericit care inca o scrie!
