Există artiști care urcă pe scenă. Și există artiști care construiesc o scenă întreagă doar pentru a putea spune povești. Ruxandra Bălașu face parte, fără îndoială, din a doua categorie.
Pentru ea scena nu a fost suficientă. Așa a apărut, din dorință, curaj și mult entuziasm, Teatrul Coquette – un spațiu independent care respiră povești, culoare și libertate artistică. Un loc unde publicul este invitat să râdă, să viseze, să reflecteze.
Actriță, regizor, fondator, visător pragmatic – Ruxandra Bălașu este genul de artist care crede că teatrul nu este doar spectacol, ci o întâlnire.
În rândurile de mai jos, Ruxandra se dezvăluie, vouă, cititorilor cu aceeași luciditate caldă și eleganță a gândului care o definesc. Actriță sensibilă și atentă la nuanțe, Ruxandra își construiește parcursul profesional și uman asemenea unei partituri în care armonia nu este doar o disciplină studiată în școala de muzică, ci o adevărată filosofie de viață.
Pentru Ruxandra Bălașu, cuvintele nu sunt simple concepte, ci repere existențiale: bunicii – modele de eleganță, inteligență și umor; călătoria – fie ea prin lume sau printr-o carte – ca exercițiu de deschidere și smerenie; dragostea – forța supremă; eleganța – un mod de a fi, nu o aparență. Între luciditate și joc, între haosul fertil al creației și imponderabilitatea de după spectacol, Ruxandra Bălașu vorbește despre meseria de actor ca despre o formă de responsabilitate și bucurie în același timp.
Stabilită pentru o perioadă la Madrid, oraș pe care îl descrie ca fiind viu și profund ancorat în cultură, artista mărturisește că drumul parcurs până aici a însemnat „kilometri” de experiență, dar și convingerea că mai are încă multe de descoperit. Într-o lume grăbită, dominată de zgomot și informații contradictorii, ea pledează pentru claritate, pentru perspectiva care schimbă sensuri – asemenea fabulei „Greierele și Furnica” – și pentru ideea simplă, dar esențială, că suntem făcuți să trăim împreună.
Provocarea venită de la Antonia, de a răspunde unui interviu A-Z a fost pe cât de jucăușă, pe atât de aducătoare de introspecție. Am acceptat să fac asta, cu nostalgia „oracolelor” din anii 90-2000 și cred sincer că poate fi începutul unui nou joc de societate. Încercați cu prietenii la următoarea întâlnire.
Ruxandra Bălașu
Armonie – Când am auzit prima dată că la școala de muzică asta e o materie de studiu mi s-a părut superb. Desigur, acolo e ceva foarte specific și dificil, dar extrapolând, mă întreb cât de frumos ar fi dacă armonia ar deveni o filosofie de studiat pentru toate domeniile vieții? Cred că ar fi mult mai puține neînțelegeri și tragedii, iar noi am trăi mai frumos.
Bunici – nu aveam cum să nu menționez importanța pe care au avut-o bunicii mei (părinții mamei mele) pentru mine. Au fost niște modele de eleganță, inteligență, iubire și umor.
Călătorie – fie că e la propriu sau la figurat, călătoria deschide mintea și orizonturile și te face să realizezi cât de mare, diversă și bogată e lumea în care trăim. Călătorește măcar prin orașul tău și uită-te atent în jur, călătorește citind o carte sau vorbind cu un străin, călătorește privind o pictură sau ascultând muzică dintr-o regiune total străină, călătorește cât te ține imaginația. Dacă te ține și buzunarul atunci ești chiar de invidiat! Parcă mai scade ego-ul când realizezi că nu ai construit tu piramidele, ci sunt acolo de 6000 de ani. 😊
Dragoste – cu adevărat cea mai mare forță din lumea asta.
Eleganță – ceva ce ador! Și nu mă refer la haine, ma refer la un mod de a exista în viața asta.
Fandoseală – e bine să mai și râdem, nu? Molière a scris acum muuult timp o piesă care se numește „Prețioasele ridicole” și eu cred că titlul ăsta superb spune tot. Și ca să nu discriminăm, de fandoseală suferă și mulți „domni” prețioși.
Greierele și Furnica – știm toți fabula, nu? Și cei mai mulți cred că e vorba despre muncă și Greierele care cântă e un leneș. Ei, ia imaginați-vă că nu ar mai cânta nimeni, ar fi toți angajați în multinaționale sau la supermarket. Mai vedeți fabula la fel? Ce vreau să spun e că întotdeauna e bine să încercăm să schimbăm perspectiva, măcar ca exercițiu. În cazul acesta, chiar dacă unui artist îi face plăcere ceea ce face, tot înseamnă că aia e „munca” lui. Și lumea ar fi oribilă fără, nu-i așa?
Haosul –
…
