Dovada ca nu e prima oara in istorie cand se intampla fenomene de o asemenea amploare (crime, disparitii misterioase, acte suicidale) vine de la unul dintre cei mai batrani oameni ai zonei, nea Sandu, care isi aminteste de anul 1940, cand caderea unui meteorit in apropiere a facut ca lumea sa functioneze pe niste frecvente aparte, care l-au adus pe necuratul printre oameni. Cam asta se intampla si acum, la distanta de decenii si fara ca o alta bucata de corp ceresc sa ia contact cu plaiurile bucovinene. Si totusi, purtatoarea inconstienta a raului se dovedeste a fi rusoaica Vica, venita sa studieze in Romania pentru a fi indepartata de un mediu familial abuziv. De doi ani, de cand isi vizitase matusa din Celiabinsk, este urmarita de un vis care ii propaga trairile intr-o zona vecina cu nebunia.
De altfel, toate personajele ajung sa aiba o existenta acaparata de vise si, probabil ca daca ar fi existat ocazia unor incursiuni psihanalitice, explicatiile date ar fi fost in masura sa faca putina lumina. Dar, in felul acesta, s-ar fi evitat aventura din mina Tarnita, acea experienta revelatorie care a pus grupul de tineri format din Fabian, Alex, Sabina, Gina si Vica, plecati in cautarea salvarii, fata in fata cu adevarul: raul exista si ia formele cele mai grotesti, contactul cu el fie iti descompune fiecare celula, fie iti intareste speranta. Iar daca e ceva care sa ii slabeasca fortele, care sa il infranga, macar temporar, e viata, viata cea vie care pulseaza in fiecare fibra si impiedica astfel capitularea. Viata din viata Sabinei.
E un oras al nebunilor? Dar ce este normalitatea? In functie de ce ne raportam la un tipar, la un cliseu, la un comportament stereotip pentru a decide: unul e sanatos, altul e nebun? Cu ce e mai afectat psihic Ionita, care este intr-o febrila cautare a idealei papiote portocalii sau Crisan, a carui vesnica numaratoare incepe si se sfarseste cu ”treispe, paispe”? Cine spune ca Zara nu are remuscari pentru ca a urmat indicatiile dintr-un vis si a urinat pe cel mai frumos barbat sau ca Magdalena nu-si intelege menirea, aceea de a fi vocea celor fara de noroc?
E drept, e o lume a marginalilor, a asistatilor social, a celor care cred (si poate au dreptate) ca fix ceilalti sunt niste distorsionati, numai ca, fiindca se constituie in parte majoritara, se bucura de un grad ridicat de toleranta si acceptare. Si totusi, greu de spus care sunt nebunii, daca stam si le analizam manifestarile premonitorii, legaturile de cauzalitatre intre aparentele derapaje comportamentale si cuvinte. E ca si cum toti acesti oameni detin un adevar pe care sunt incapabili sa il verbalizeze, dar pe care il presemnalizeaza. De aceea, nici nu sfarsesc bine. Cei mai multi sunt ucisi. Doar Zara cade victima unui natural cancer de col uterin. Natural, oare?
Este, in fond, o poveste despre noi si ceilalti, indiferent pe ce latura a realitatii ne-am situa, este o poveste in care zburatorul mitologic care zapaceste fecioarele ia forma unui incubus, demonul care seduce femeile in somn, este istoria in care paranormalul, dimensiunea religioasa, teoria evolutionismului, explicatiile oculte, legitatile fizicii si sexualitatea se intrepatrund, creionand o lume retardata, incapabila sa distinga sursele raului.
Finalul este deschis, pentru ca sunt semne ca ciclul existential al maleficului nu a fost curmat. E o perpetua intrupare a sa in formele umanitatii cu care, involuntar, luam contact. Se pune o singura intrebare: de data aceasta, cand prietenii sunt disipati in calatorii de refacere a echilibrului sufletesc, cine o va mai salva pe Vica?
[trendmag_alert class=”alert alert-info alert-dismissable fade in”]Si pentru ca am dorit sa aflam ce anume a stat la baza aparitiei acestei carti, de unde puteam afla aceste lucruri, decat de la insusi autorul – Marius Gabor, caruia ii multumim pentru increderea si amabilitatea de a ne raspunde intrebarilor.[/trendmag_alert]
Ce te-a determinat sa scrii cartea?
E dificil de spus ce anume m-a determinat sa scriu „Orasul nebunilor”, pentru ca sunt mai multi factori. Pe de o parte, a fost dorinta de a scrie un roman care sa ocoleasca subiectele ce-au acaparat o parte din literatura contemporana, fie ca vorbim de metroul din Piata Romana, de pisici sau de alcoolul consumat prin nu stiu ce apartament sordid… Pe de alta parte, ca scriitor debutant, e greu sa te opresti la o singura carte, mai ales daca simti ca ai potential si imaginatie. Si aici intervine factorul subiectiv. Unii scriu mult si prost dar au parte de o conjunctura favorabila, altii scriu putin si bine, dar zac intr-un con de umbra. Masinaria marketingului nu garanteaza intotdeauna promovarea calitatii in detrimentul cantitatii, dar asta e alta poveste. Eu scriu pentru ca vreau sa transmit ceva, fara sa ma intereseze tirajele, premiile si, s-o spun pe aia dreapta, criticile. Cel mai mare pariu al meu este acela de a te aduce pe tine, ca cititor, acolo unde am intentionat sa te aduc, inca de la primele cuvinte asternute pe hartie, si atunci pot sa spun ca mi-am atins scopul.
Ce ti-a alimentat imaginatia?
Am mai spus-o. Nu am o reteta. Ma folosesc de povestile de viata ale unor oameni pe care i-am cunoscut, de destinele altora de care am auzit, dar si de lucruri marunte care, puse intr-un context potrivit, pot crea o scena atat de veridica incat simti pe propria piele picaturile de ploaie, piscaturile tantarilor sau, de ce nu?, frigul care te inghesuie undeva, prin maruntaiele unei mine parasite. Tot ceea ce ma inconjoara e o sursa de inspiratie: natura, carti, documentare, filme artistice, pasaje biblice, tablouri sau melodii. E adevarat ca „Orasul nebunilor” a fost o provocare din acest punct de vedere, dar si o piatra de incercare. Asa cum am spus si la lansarea cartii, daca am reusit sa transmit cititorului o emotie, indiferent care ar fi natura ei, daca l-am facut sa-si doreasca sa vada ce-au mai facut personajele si daca i-am lipit cartea de maini, sunt pe drumul cel bun.
E un scenariu pe care il aveai de ceva timp in minte?
„Orasul nebunilor” a aparut de nicaieri. Ceea ce mi se pare amuzant e ca mai intai am avut titlul cartii, apoi continutul. De obicei se intampla invers. Titlul mi-a venit in minte mergand pe strada, in primavara anului trecut. L-am „clocit” vreme de vreo trei saptamani, fara sa scriu niciun cuvant, apoi, in urma vizitei pe care am facut-o la Tarnita, povestea a prins contur. Imaginea garsonierelor lasate in paragina, a peretilor ce stateau sa cada si a ruinelor care au luat locul sediilor administratiei Minei Lesu Ursului, au fost ca un bum care a declansat tot acest proces complicat. De aici pana la povestea nebunilor cu capacitati extrasenzoriale n-a mai fost decat un pas. Un pas mic pentru un om, un pas mare pentru… Glumesc. Insa ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost increderea pe care mi-au acordat-o unele persoane la care am apelat pentru a folosi in mod corect unii termeni tehnici, dar mai ales acelea care au acceptat sa-si imprumute chipul, caracterul si personalitatea, pentru ca, trebuie s-o spun, toate personajele din aceasta carte sunt reale!
Material realizat de Adina Fuica
