Sunt momente în care simți că arta trebuie să iasă din spațiile în care este, de obicei, așteptată. Să iasă din galerie, din muzeu, din acel context uneori perceput ca inaccesibil. Să se apropie de oameni, de ritmul lor, de locurile în care trăiesc zi de zi.
Expoziția mea, Colour Splinters, prezentată la București, la Agenția București în spațiul Pâine Goală, a pornit și din această nevoie.
După ce seria a fost expusă la Lugano, în Elveția, revenirea ei în București nu a însemnat doar o reluare, ci o recontextualizare. Un nou dialog. Nu doar cu lucrările, ci și cu spațiul și cu publicul.
De ce un spațiu neconvențional?
Am ales spațiul Agenția București din cadrul Pâine Goală pentru că este un loc viu. Un loc în care oamenii vin fără presiune, fără așteptări rigide, fără sentimentul că trebuie „să știe” ceva înainte.
Cred că există încă o barieră subtilă între public și artă. Nu pentru că oamenii nu sunt interesați, ci pentru că uneori nu se simt invitați.
Un spațiu neconvențional schimbă această dinamică. Aduce arta mai aproape. O face mai naturală. Mai prezentă.
Fragmentul ca început, nu ca final
Seria Colour Splinters explorează ideea de fragment – dar nu ca ruptură, ci ca posibilitate.
Lucrez cu stratificare, tăiere și reasamblare. Suprafețele sunt fragmentate și reconstruite, iar fiecare bucată devine parte dintr-o nouă ordine vizuală. Nu este un gest de distrugere, ci unul de căutare.
Mă interesează momentul în care lucrurile aparent separate încep să creeze coerență.
Plexiglasul joacă un rol important în acest proces. Îmi permite să lucrez cu transparență, reflexie și lumină. Culoarea nu mai rămâne doar pe suprafață, ci capătă volum, spațiu, profunzime.
În funcție de poziția privitorului, lucrarea se schimbă. Nu este fixă. Nu este definitivă.
Arta ca întâlnire
Pentru mine, această expoziție nu este doar despre lucrări, ci despre întâlniri.
Întâlnirea dintre lucrare și privitor.
Întâlnirea dintre artă și un spațiu cotidian.
Întâlnirea dintre intenție și interpretare.
La vernisaj, am observat cum oamenii se opreau în fața unor lucrări diferite, fiecare fiind atras de altceva. Unii reveneau la aceeași lucrare, alții descopereau detalii noi după câteva minute.
Aceste reacții mi-au confirmat ceva foarte simplu: fiecare dintre noi alege din propria experiență. Din ceea ce a trăit, din ceea ce caută, din povestea internă pe care o spune în fața unei imagini.
Lucrarea devine, astfel, un spațiu deschis — nu o concluzie.
O invitație
Este, pentru mine, o invitație simplă: să intri, să privești, să îți dai timp.
Nu trebuie să înțelegi totul. Nu trebuie să cauți explicații ci este suficient să fii acolo.
Pentru că, uneori, arta începe exact în acel moment – când nu o cauți, dar o întâlnești
