Marta Iozefina Bencze, “Bine ai (re)venit”! Pentru cei ce te cunosc mai putin, povesteste-ne despre cum ai perceput schimbarea modului tau de a te deplasa? Te intrebam pentru ca stim ca esti o femeie asumata, care nu se fereste sa vorbeasca despre aceasta experienta si care din contra a reusit sa o transforme in motivatie atat pentru sine cat si pentru ceilalti.
Pentru a intelege mai bine cum a aparut atat de brusc aceasta schimbare am sa va povestesc exact cum s-a intamplat: intr-o duminica de noiembrie, in timp ce ma jucam cu sora si fratele meu, am simtit o durere extrem de ascutita in membrele inferioare. Am mers la mama mea si i-am spus ca ma dor foarte tare picioarele, m-am asezat pe marginea unei canapele si in cateva secunde nu mi-am mai simtit partea inferioara a corpului, practic nu mai puteam sa imi misc picioarele. A urmat ambulanta, spitalul, transferul la un spital din Bucuresti, interventia chirurgicala si un diagnostic dur: angiom medular T12L1 la arahnoida, paraplegie flasca. Ce putea sa inteleaga un copil de nici 14 ani din toate cate le traia, in mai putin de o saptamana? La inceput am crezut ca este o situatie care o sa se remedieze in cateva zile, dar nu a durat mai mult de zece zile si discutand cu medicii am aflat ca o sa ma deplasez in scaun rulant toata viata mea. Sincer?! Nici nu stiam cum sa ma raportez la noua situatie, pentru ca eram un copil extrem de obraznic, caruia ii placea sa alerge, sa sara, sa se joace iar vestea ca nu am sa mai pot face toate astea m-a blocat. Imi era foarte greu sa inteleg toate informatiile primite de la medici, precum si spitalizarea lunga, tratamentele, durerile, perioada de recuperare, pentru ca pana la 14 ani nu am avut nicio problema de sanatate. Am fost nascuta prematur si cantaream doar 1,200 kg la nastere. Stiam ca sunt o supravietuitoare, iar cand m-am asezat pentru prima data intr-un scaun rulant, m-am plimbat singura pe holurile spitalului si ma gandeam doar la asta:
sa nu permit vreodata nimanui sa imi spuna ce pot si ce nu pot sa fac si niciodata sa nu spun ca ceva este imposibil pentru mine doar pentru ca ma deplasez in scaun rulant si fara sa fi incercat.
Iti mai amintesti, copil fiind, care au fost trairile tale in acea perioada? Ce ai simtit? Cum ai reusit sa faci fata psihologic acestei etape din viata ta?
Da! Am stiut de la inceput ca sansele mele de a mai merge pe propriile picioare sunt infime, asa ca m-am gandit la ce pot face mai departe cu ceea ce am: doua maini bune, vointa si minte. Am gandit mereu ce pot face cu ceea ce am acum si nu daca o sa ma vindec o sa pot face asta, asta si asta. Intr-adevar, in primii ani am fost o persoana introspectiva, taciturna, introvertita si neinteleasa. M-am trezit, peste noapte, dintr-odata adult fara a mai trai adolescenta. In 1990 nu aveam de unde sa imi iau informatiile cu privire la starea mea, nu cunosteam alte persoane cu traumatism vertebro-medular, care se deplasau in scaun rulant, aveam impresia ca sunt singura persoana din lume care se deplaseaza astfel si ca sunt unica. Mi-au trebuit cativa ani sa pot realiza ca toti oamenii sunt unici, iar eu sunt aceiasi Marta, doar modul meu de a ma deplasa s-a schimbat. Daca in primii ani aveam impresia ca toti oamenii se uita la mine pentru ca ma deplasez in scaun rulant, cand mi-am propus sa gandesc ca oamenii se pot uita la mine pentru ca sunt draguta, tanara, zambitoare, nu am mai simtit privirile lor. Mi-a fost greu sa stau departe de familie, pentru ca la un an dupa ce a intervenit aceasta schimbare in viata mea, am decis sa merg la scoala, iar in 1991 exista la Mangalia un sanatoriu de recuperare unde putem urma un program de recuperare, dar puteam sa imi continui si studiile. Atunci am aflat ca nu sunt atat de unica precum credeam, si ca sunt si alte persoane care se deplaseaza in scaun rulant. La aproape 15 ani nu stiam ca toate gandurile mele inseamna vointa, motivatie, ca tot ceea ce faceam pentru a merge mai departe se numeste perseverenta. Stiam doar atat, ca vreau sa invat, sa pot avea o profesie, sa pot fiu independenta financiar, sa fiu luata in serios oriunde as merge datorita mintii mele si sa nu fiu tratata cu mila doar pentru ca modul meu de a ma deplasa este diferit.
Unde si-a gasit Marta Iozefina Bencze forta si energia pentru a nu renunta si a-ti continua viata indiferent de situatie?
In mine si in fiecare obiectiv. Toti oamenii au energie si forta pentru a face tot ce isi propun, trebuie doar sa vrea, iar eu imi doream sa studiez, sa ma perfectionez, sa fiu stapana in orice situatie si capabila sa depasesc orice obstacol. Nu ma gandeam la cat de dificila poate fi calatoria pentru a atinge un obiectiv ci doar la faptul ca o sa ajung acolo unde mi-am propus indiferent de obstacole sau de timpul necesar alocat pentru fiecare obiectiv. Forta si energia veneau din dorinta de a reusi.
Cand suntem copii, ne place sa visam, ne dorim sa fim … Ce isi dorea Marta Iozefina Bencze inainte ca viata sa se schimbe?
Am avut o copilarie extrem de fericita, de care m-am bucurat din plin alaturi de o familie iubitoare, o sora si un frate cu care sa ma joc, bunici blanzi si multa dragoste. Imi placea foarte mult sportul, jucam fotbal si toate jocurile copilariei: de-a v-ati ascunselea, elasticul, baba oarba, ratele si vanatorii, etc. O admiram pe Maricica Puica si ii urmaream cu interes participarea la jocurile europene, mondiale si olimpice si ma bucuram de fiecare data pentru reusita ei. In 1984, la Jocurile Olimpice de vara, de la Los Angeles, a castigat medalia de aur la proba de 3000 m, si desi eram foarte mica imi amintesc cu ce emotie o priveam de fiecare data cand concura si imi doream sa devin o atleta de talia ei. De la varsta de 12 ani, am inceput sa particip la competitii locale la probele de atletism: 1500 m si 3000 m si imi doream o cariera sportiva, iar dupa varsta de 35 de ani o cariera militara. Desi, aveam doar 14 ani stiam exact ce vreau sa fiu, doar ca viata avea alte planuri pentru mine.
Care au fost principalele dificultati personale in a te adapta situatiei la momentul respectiv? Daca atunci banuim ca a fost foarte greu, cum vezi acum situatia la o distanta de multi ani?
Principalele dificultati personale erau legate de faptul ca nu stiam de unde pot sa imi achizitionez un scaun rulant, nu intelegeam de ce nu pot studia intr-o scoala de masa si de ce nu sunt accesibile acestea. Simteam ca societatea nu era deloc pregatita pentru oameni ca mine si ca nu exista nicio institutie sau o persoana care se imi ofere suportul necesar pentru a intelege mai bine tot ceea ce simteam in legatura, in primul rand, cu modificarile propriului trup.
Privind acum in urma, realizez ca persoanele cu dizabilitati de astazi au sanse enorme in comparatie cu experientele prin care am trecut eu, in primul rand au acces la informatii, de genul: cum si de unde isi pot achizitiona dispozitive si echipamente asistive; care le sunt drepturile conform legislatiei in vigoare; unde pot face recuperare; etc. Cu siguranta, daca aveam aceasta sansa as fi reusit sa evit foarte multe experiente neplacute.
Ce dificultati a intampinat Marta Iozefina Bencze in perioada respectiva din partea societatii?
…
