[trendmag_dropcap class=”kopa-dropcap style-1″]S[/trendmag_dropcap]tatistic vorbind, fata de cantecul unei pasari care a cunoscut celebritatea prin intermediul Bibliei – si ma refer aici la vestitul cocos -, cantecul hulubilor de pe firul de telefon ce atarna in fata casei a fost dintotdeauna in centrul atentiei mele. La orice ora din zi si din noapte sunt acolo, impietriti precum niste cuci ratati ai caror vise de preamarire sunt mutilate de convorbirile ce trec pe sub picioarele lor. Ce-i drept, din ce in ce mai putine … Tot statistic vorbind. Ce poate fi mai fascinant decat sa-ti amintesti de astfel de lucruri inutile si sa le uiti cu incapatanare pe cele care ar trebui sa-ti faca viata mai usoara? Fir-ai al dracului de cioara! Ca numai replica lui Sebastian Papaiani o am in minte: „Gugustiuc, eu sunt turc!”. Cioara am spus? Poftim, am si uitat ca vorbeam de cocos. Ma rog, hulubi…
Mi-e din ce in ce mai greu, si… nu, n-o sa mai spun „statistic vorbind”, sa-mi aranjez amintirile intr-o inlantuire logica. Stiu cine e de vina. Statistic vorbind… Ah, gata! E ultima oara! Promit! Ce ziceam? A, da… Iarna! Pai, pune-te… pune-te in locul meu. Te nasti intr-o zi insorita, cand lubenitele plesnesc pe mesele precupetilor precum inimile hulubilor in gurile pisicilor (nu stiu ce am azi), cand panerele pline de fructe mov, rosii sau galbene rup mainile bunicutelor cu ochi mici, cand lumea toata pare sa aiba talpile crapate si narile infundate cu puf de papadie si asa, netam-nesam, te trezesti la capatul catorva decenii bune ca-ti bate la usa un pui de naparca. Te ridici din fotoliu, arunci un ochi spre firul de telefon care se balanganeste sub piciorusele impielitatei aceleia de pasare – e acolo, in asteptarea lui Papaiani -, iti bagi picioarele – ei, hai, ca nu e o injuratura – in ei papuci de casa, te apropii de vizor cu emotia imprumutata, in conditii rezonabile, de la Erwin Hubble si privesti: Decembrie, 2015. Nu, zau?
Imi amintesc de toti gugustiucii care au trecut in zbor prin fata ochilor mei: de cioburile globurilor pe care le folosea mama pentru a-mi impodobi masca ce trebuia s-o port la o serbare inutila, de pantalonii pe care i-am luat cu dinaintea inapoi cand am auzit ca vine Mos Gerila, de vata de pe crengutele bradului ce imita, intr-o splendoare de tablou-kitsch, zapada, de calutul din lemn – nu, nu cel al lui Xavier de Montepin – si de hamurile sale rosii, de fosnetul celofanului manuit de tata cu atata neindemanare incat am inceput sa-l urasc pe Mos Nicolae, de lemnele din soba ce aruncau scantei prevestitoare de cumplite geruri, de talpile saniei unse cu parafina, de banutii pe care mi-i dadea bunicu dupa ce terminam cu invariabilul „La anu` si la multi ani!”, de tigarile Amiral, Cismigiu si Snagov pe care le fumam cu Toto in spatele magaziei, de manusile de lana cu un deget, de sorici, de paie, de…
Mda… E greu sa-ti amintesti de lucruri care conteaza cu adevarat si sa faci din ele sosoni de iarna, dar merita efortul. Macar pentru degetul mare, care, apropos, statistic vorbind, nu stiu de ce paraseste intotdeauna primul cavitatea ciorapului…
Comments are off this post!