Ca toate lucrurile incomplete in perfectiunea lor, exista si «Cuvinte fara sot» si acum depinde de tine cum interpretezi asta: fie in sensul necuvintelor lui Nichita, intelese drept cuvinte fara seaman, unice si totodata, incapabile sa surprinda inefabilul ori maretia emotiei, fie o pagina de Facebook pe care isi asterne trairile una dintre cele mai delicate aparitii feminine, amestec fin de inteligenta, imaginatie vie, cautare febrila de frumos sau umor discret. Orice ai alege, e bine si, legat de acest aspect, trebuie musai sa o cunosti pe Ortansa Bacalu Nahra, cea care a purtat sensibilitatea spatiului romanesc intr-un alt colt al lumii, pe care l-a ales cu inima, acum multi ani in urma. Inima ei a alergat departe pentru a imbratisa o alta inima cu care, mai apoi, a desenat un curcubeu, arc de lumina intre Romania si Liban. Povestestea sufletelor ce bat cand in piept, cand in tample, poate fi redata, simplu, asa: « inima ta e /ca un ceas/ de perete/ bate la fix/ fara regrete/ si- stii-/ in viata mea,/ usor debusolata,/ doar inima ta/ imi da/ ora exacta. »
Desi spune ca « toate rimele bune au fost de mult scrise,/ mi-au mai ramas acum doar cele interzise », Ortansa nu lasa impresia ca ar intra, prin poezia sa confesiva, in sfera nonconformismului: ea nici nu face excese semantice, nici nu comite vreun atentat la morala ori pudoarea celui care ii citeste versurile. Cel mai des, ea ramane in zona aceea sigura a sinceritatii care nu ar putea niciodata sa devina obiect de ancheta, pentru ca nu are niciun ornament care i-ar putea da un aer artificial. Acesta este, de altfel, si motivul pentru care oamenii rezoneaza dintotdeauna cu emotia proaspata, nemistificata, care le atinge adancul fiintei.
In randurile urmatoare, va prezentam dialogul cu Ortansa Bacalu Nahra, artista care aduce adieri de orient in spatiul sau de origine:
FAMOST: Ne bucura de fiecare data sa vedem ca mai sunt oameni care citesc poezie. Nu foarte multi, dar sunt! Ai spune ca e o reminiscenta aproape genetica de ii apuca dorul de vers, intr-o lume cu alte 100 de ispite, inaintea poeziei. Ar fi interesant de stiut, insa, cum se numeste exercitiul pe care il practica omul care scrie poezie in lumea de care vorbeam… experiment social, poate? Ce se testeaza, practic? Emotia, empatia, curajul?
ORTANSA: Daca nu s-ar fi inventat social media, in mod cert, nu as fi ajuns sa scriu atat de mult, si, in nici un caz nu as fi avut niciodata curajul sa arat cuiva ceea ce scriu. Am scris si inainte versuri razlete, de mica am avut inclinatie spre lumea asta, a cuvintelor, imi placea sa gasesc rime si sa fac tot felul de jocuri de cuvinte, dar, din pacate, nimeni nu m-a indrumat pe atunci in directia aceasta. Pe Facebook mi-am incercat norocul, incepand sa scriu mai mult ca intr-un jurnal, cu teama oarecum, spunandu-mi ca, in caz ca ma citeste cineva si ma fac de ras, sterg totul si dispar. Spre surprinderea mea, am gasit cativa oameni dornici sa ma citeasca si care m-au incurajat foarte mult. Recunosc, fara acele like-uri m-as fi oprit! De altfel, am perioade cand nu pot scrie nimic, momente cand recitesc ce am scris si mi-e greu sa cred ca eu am scris, momente cand sunt atat de ancorata in realitate, incat poezia mi se pare inutila. Si, ca sa raspund la intrebare, ma gandesc ca versurile mele sunt un fel de selfies ale sufletului. Adica, intr-un selfie poti vedea chipul unui om si-ti poti imagina cum este si sufletul lui, cu poezia este exact invers. Si eu ma bucur sa vad ca efectul e unul pozitiv totusi, sa vad ca oamenii isi mai fac timp si se opresc, pret de cateva clipe, pentru a citi cateva versuri care le ating, probabil, o coarda sensibila. Imi place cand imi spun ca exact asa simt si ei si imi place ca au curajul de a recunoaste ca avem nevoie de frumos, in orice forma ar fi. Nu mi-am propus deloc sa testez ceva prin scris, e modul meu de a-mi exersa limba materna, de a-mi depasi limitele, de a vedea pana unde pot ajunge, ma testez pe mine insami mai degraba. Nu-mi propun nimic, nu fac promisiuni, las totul sa curga si voi scrie doar atat cat voi simti ca o pot face.
FAMOST: Primavara este anotimpul tau preferat. Am citit undeva ca e anotimpul nostalgiilor, cand ti-ai vrea, mai mult ca oricand, familia din Romania aproape. De cat timp ai ales sa traiesti intr-un spatiu atat de ”altfel” din punct de vedere al culturii, cutumelor, modului de existenta, in fond? Cum ti s-a organizat mintea dupa aceste noi oranduiri? Au existat momente cand Ortansa Bacalu Nahra si-a zis: « nu e de mine aici »?
ORTANSA: Da, imi plac primaverile. Orice inceput imi place, orice lucru nou, un caiet nou, o carte, o casa, un om, mirosul de nou in general. Iar primavara e intotdeauna un inceput, o noua speranta: “hai, ca poate anul asta va fi mai bine...”, cam asa. In Liban traiesc de peste 20 de ani, timp indeajuns pentru a-ti organiza mintea si, de ce nu, si inima, timp indeajuns pentru a-ti da seama de greseli, de ce ai fi putut face mai bine sau altfel in viata, timp indeajuns pentru a intelege ca familia, parintii, cei de langa care ai “fugit” candva, sunt cei la care te intorci mereu cu drag. Cel mai cu drag, daca se poate spune asa! Cat despre “nu e de mine aici”, mi-o spun de multe ori, dar nu sunt foarte sigura ca, in oricare alt loc de pe pamant, nu as fi spus la fel. Libanul e o tara frumoasa, dar atat de mica, la propriu, incat, uneori simt ca ma strange. Sunt o neadaptabila adaptata, probabil. Dar, sigur, intr-o buna zi ma voi intoarce in Romania, unde voi incerca sa ma readaptez.
FAMOST: Nu este greu de remarcat faptul ca tema recurenta a versurilor tale este iubirea. Mai nou, vad ca ai un ciclu de poeme pe care le incepi cu aceeasi structura: « iubirea ». E dependenta, chemare, speranta, intelepciune? Ce este, in fond, iubirea pentru Ortansa Bacalu Nahra?
ORTANSA: Nu intotdeauna stiu sa-mi arat iubirea prin fapte sau gesturi, asa ca ma revansez prin scris. Imi place sa privesc, sa observ, sa admir, sa analizez lucruri si persoane din jurul meu si sa ma bucur de tot. Poti gasi frumusete in multe lucruri infime, pe langa care suntem tentati sa trecem in graba. A privi lucrurile frumoase si oamenii frumosi inseamna a iubi. Eu asta incerc sa-i invat si pe copiii mei, sa observe si sa gaseasca frumosul din jurul lor, fie ca e vorba de o floare, de cativa nori, de un fluture sau de un ciripit de pasari… Sunt indragostita mai mereu de ceva sau de cineva, uneori chiar si de un fir de iarba. Despre ce altceva as putea scrie?
FAMOST: Ca esti creativa, se observa cu usurinta, nu numai din faptul ca scrii versuri, ci si din pasiunea pentru … universul cofeturilor. Care a fost sensul in care a circulat dulcele in povestea ta, dinspre realitate inspre poezie sau invers?
……….
Continuarea interviului o gasiti in revista Famost Mai 2019 GRATUITA AICI!
