[trendmag_dropcap class=”kopa-dropcap style-3″]C[/trendmag_dropcap]um se apropie luna in care m-am nascut, cum simt furnicaturi in palme si-n talpi, de parca as razalui tot varul de pe bolta cerului, ca un sugar cazut pe spate de atata inocenta. Cum dau fila calendarului, cum imi vine sa trasnesc pe oricine s-ar apropia de mine, la mai putin de un metru.
– Fara violenta!
Parca aud si acum strigatele cocostarcilor care, in “89, staruiau sa ma convinga de la inaltimea unor balcoane ca iarna de la Bucuresti nu-i ca primavara de la Praga si nici ca toamna de la Moscova… Ce-i aia „Fara violenta”? Pana si-n dragoste exista ferocitate. N-ati vazut cat de chinuite sunt femeile alea care se lasa filmate – in scop educational – in timp ce-si consuma iubirea? V-ati uitat vreodata in ochii lor mari si umezi? Cata consistenta! Cata lupta!
Cu violenta, domnule, cu violenta! Ce? Bonaparte a stat pe ganduri cand a pus tunurile pe parizieni? Sau va imaginati c-a imprimat grile cu sudoku pe foile Contractului lui Rousseau si le-a impartit soldatilor, impreuna cu creanga de maresal?
– Viata e o lupta, domnule, imi spunea un ganditor bolnav de tuse magareasca.
Am zis eu ca nu e? Sa va spun un secret: de fiecare data cand intalnesc o carte in care scriitorul se cazneste sa defineasca viata, o inchid cu atata putere, incat imi bat vecinii in teava:
– Alo, domnu! Mai lasati dracului cititul, ca si asa avem bulina rosie la intrare…
Ete, na! Ce viata, ma? Ce lupta? Si atunci, moartea ce e?
Sunt un violent cu ascendent in Leu. In restul timpului cultiv pacea in ghivece din PVC, scriu pe unde apuc make love no war, strig „Kirialesa” in urma popii si imi spal pisicile la magla, ca un stapan bun. Vi se pare putin? Sa ma vedeti cand incep sa ma manance palmele…
Ar fi trebuit sa vad lumina zilei pe 15, dar din anumite motive pe care prefer sa le dosesc, am preferat compania amniotica si am amanat expulzarea cu saptezeci si doua de ore. Eram uns cu toate alifiile… Gurile rele spun ca eram atat de incapatanat, ca nici dupa ce am incasat vreo trei perechi de palme peste popou, tot n-am vrut sa plang. Doamne, multa moneda s-a mai batut pe scena asta… Ba c-ar fi ceva magic, ba c-ar fi dramatic… Ce sa spun? Am avut noroc ca in acele vremuri tatii nu intrau in sala de operatii inarmati cu reportofoane, camere video HD sau tablete, ci asteptau cuminti pe holurile maternitatilor, rozandu-si unghiile sau cautand nume de sfinti in calendarul ortodox. Pe mine m-au lasat ai mei sa urc povarnisul cunoasterii, treapta cu treapta, fara sa recurga la binefacerile tehnologiei. Si am inceput cu penicilina… Dar asta e alta poveste.
Deunazi, adica, sa fiu mai exact… Stati asa, sa dau foaia… Asa. Am gasit. Pe 12 august, anul curent, ma dusei la posta sa pun un plic. M-am asezat pe marginea scaunului soios, am completat adresele si am inceput sa rotesc ochii prin odaie, in cautarea butonului „Enter”, pana cand am dat de o fereastra cu zabrele ruginite si panze de paianjen prafuite, ca cele de la ferestrele inchisorii din Aiud. Dar, hai, ca nu vreau sa politizez monologul… Am trecut plicul prin dreptul limbii, privind cu ochii mijiti spre fantoma de dincolo de zabrele si de veacuri. Era ca acum treizeci de ani… Avea ochelari cu rame de mucava, parul grizonant si maini uscate, zamislite din lut de Marginea. Am vazut-o bine, si, nu, nu bausem nici macar o bere in dimineata aia… Mi-a intins un plic de culoare mov, plin cu timbre cubaneze, nestampilate, si m-a intrebat, zambind profetic, daca am ajuns acolo unde voiam sa ajung pe vremea cand zabrelele erau vopsite. N-am stiut ce sa-i raspund, dar am ramas cu un gust amar. Nu, nu din cauza lui Fidel Castro si nici a lui Cronos, ci a lipiciului, care, la fel ca imaginea zgripturoaicei care-mi tinea colectia filatelica la un nivel inalt, isi schimbase gustul, din miez de nuca in mucegai si vin de mere acre.
… Marius Gabor
