Era una dintre acele dimineti in care ai vrea sa stai afara, sa simti aerul rece cum iti inunda plamanii, iar razele de soare sa iti dezmorteasca fiecare celula. S-au intalnit de fiecare data pe Fericirii colt cu Timpului, petrecand impreuna aceleasi 28 de secunde la semafor. Oamenii lor nu isi vorbisera niciodata, dar ele pareau ca se cunosc dintotdeauna.
– Cum reusesti sa ai un zambet asa cald pe frigul asta?
– E frig? rase asa tare incat toate sufletele din jur l-au auzit. Nu, nu e frig. Frig e cand uiti sa zambesti. Frig e cand uiti toate lucrurile bune si ai timp sa numeri gradele de afara. Zambesc pentru ca imi place ziua asta, luna asta, oamenii nostri incep sa isi amintesca de lucrul de care uita in restul anului, cand se imbraca in griji, in ore state peste program, in stres. Nu auzi soaptele de langa noi?
– Si mie imi place luna asta. Indiferent ca o sarbatoresc romaneste, american, chinezesc sau ca in Alaska, sufletele isi amintesc ca iubirea trebuie sarbatorita. Omul meu de multe ori e trist, se supara pe cei care isi cumpara cadouri, imi deschide un film si imi cere sa nu ma mai indragostesc vreodata. Imi spune ca iubirea doare.
– Omul tau greseste, iubirea nu doare. Doare dorinta noastra de a poseda ceea ce iubim. Doare dorinta noastra de a castiga eternitatea, fara sa intelegem ca noi putem crea eternitatea intr-un numar finit de zile. Si ea a suferit. Dar imi spune mereu ca a iubit oamenii, locurile, anumite lucruri cu tot sufletul, in fiecare zi, de parca urmatoarea zi nu ar mai fi avut sansa de a face asta. Uneori a pierdut oameni, locuri si lucruri. Dar ea a oferit tot si daca le-a pierdut, a inteles ca au facut loc unei iubiri mai mari. Acum iubeste viata, iubeste marea, sa vada zambete pe chipuri straine, isi iubeste familia si catelul care ma umple de fericire cand venim acasa si ea e obosita dupa munca.
– Si omul meu iubeste marea, iubeste sa vada oameni fericiti, verdele, ma face sa ma simt plin cand calatorim. Dar cred ca nu s-a gandit niciodata ca am putea sarbatori astea. Parca mai cald de cand tot stam aici. Imi pare rau ca ne intalnim rar. Poate…
N-a avut timp sa isi termine ideea ca semaforul se face verde si trebuie sa plece. In schimb, ea nu a iubit niciodata gheata si exact cand era pregatita sa cada pentru prima oara pe trecerea de pietoni, simte cum o mana o agata…strainul acela, atat de cunoscut.
– Multumesc, ii spuse zambind. Raman datoare.
Fara sa isi dea seama ca sufletul prinsese glas, ii raspunde:
– O cafea si suntem chit.
Pe Fericirii colt cu Timpului doua suflete radeau a complot. Oamenii lor aveau in sfarsit sa se cunoasca.
Dialog de februarie de Blog de zambit