Am privit pentru ultima oara orizontul care ma despartea de emisfera-mama, m-am agatat de manerele valizelor si am pornit spre barul din port, atras de galagia pe care o faceau – oameni si foci – intr-un joc de-a orcile si de-a corsarii. Am deschis usa cu capul. Sa fii original nu e neaparat o meteahna atat de catastrofala daca te gandesti ca altii folosesc aceeasi metoda pentru a o inchide, dar fiind un tip care tine la staif, am mizat pe prima impresie. M-am indreptat, ocolind masa de biliard si bucatile de creta roz, spre masa din coltul cel mai indepartat si mai slab luminat. Fumul gros invaluia dusumeaua din lemn a localului care, dupa sunetul pe care-l faceau pantofii tarsaiti pe sub mese de comeseni, parea a fi putreda si roasa de cari. Muzica salcie, ale carei versuri peltice strapungeau peretii precum chemarile mamutilor adormiti in pliurile Stramtorii Drake avea ceva din Duetul Florilor al lui Delibes, cate ceva din Por Una Cabeza al lui Gardel si un pic din Gramofon-Waltz-ul lui Doga. Oricat de mult m-as fi straduit sa-mi tin in frau odoarele ochilor ce simteau nevoia de a-mi pangari obrajii nebarbieriti, o luara la vale, spre frunte, si picara pe lumanarea care raspunse printr-un sfarait microscopic, insotit de doi valatuci de fum.
Inainte de a inmuia pana in sangele albastru al pinguinului regal ce pecetluia toate documentele oficiale din capatul lumii, am rezemat fotografia noastra de spatarul scaunului din fata si am cerut doua randuri de whisky. Unul pentru mine, unul pentru tine…
Draga mea,
stii ca n-as putea sa te mint, decat daca ar trebui sa-mi aleg ziua trecerii in nefiinta. Ma cunosti, doar. As lipi un bilet pe usa frigiderului, intre cei trei magneti chinezesti, si ti-as spune, simplu: ma duc sa mor. Evident, ai rade. Ma cunosti, doar. De cate ori n-am plecat eu dupa lapte si m-am intors cu bors de putina, de cate ori nu ti-am promis castigul cel mare la Loto si te-ai ales cu un trandafir de martipan? Poate te intrebi de ce am plecat? Ma cunosti, doar. In infinita frumusete a sufletului tau, adancimea nefericirii mele n-ar fi fost altceva decat rugul pe care in zadar m-as chinui sa ard spovedaniile nespuse ale strabunilor mei. Nu vreau sa-mi privesti decaderea. Neavand nici macar demnitatea scabroasa a lui Satan, am preferat sa ma aciuez pe langa plosnitele care pazesc praznicele, impins de o curiozitate puerila dar atat de fertila pentru unul ca mine, care, crezand in minciunile lui Axl Rose si in ghioceii de toamna, a luat drumul pribegiei, sperand ca primaverile din noiembrie sa-i vindece trupul de ranile provocate de leucemii debile, de controverse eclesiastice si de morti parazitare. Zadarnica amagire …
Marius Gabor
