Ioana este o voce care se materializeaza in imagini, nu in sunete. Nu tonul si inflexiunile ii dau suflet, ci tot amalgamul de stari pe care le starneste din cuvinte sincere, dureroase, necrutatoare, salbatice, nefardate, acele cuvinte care trezesc in noi o constiinta, inclusiv pe cea a neasumarii. Mie asa mi s-a intamplat; tot dialogul cu ea avea, undeva in creierul meu, subtitrarea: gandim la fel, dar n-am curajul ei. De aceea, desi o simt aproape, o privesc oarecum cu distantarea omului reverentios.
Fiindca e intr-o relatie atat de patimasa cu toate cuvintele, Ioana trebuie sa scrie. Prima ei carte tiparita, ”Instinct”, va aparea in aprilie. Dar daca stii cum s-o citesti, ai sa fii uimit sa descoperi ca debutul Ioanei s-a produs cu mult timp in urma si ca din celelalte carti au aparut, rand pe rand, jumatati de pagini sau capitole intregi. Pe www.ioanaduda.ro, la ea acasa.
I-am cerut sa ne vorbeasca de ea. A facut-o spontan, frumos si cald, ca un prieten vechi pentru care confesiunile trebuie duse pana la capat, cu toate riscurile.
FAMOST: Avand in vedere stilul direct in care scrii, nu ti s-a intamplat niciodata sa fii contestata/judecata? Si daca da, ti-a pasat?
IOANA: Mi s-a intamplat sa fiu judecata si cand nu scriam. E normal. Judecam. Cred ca, de fapt, ne judecam pe noi. Suntem asa de furiosi pe neimplinirile, fricile, lipsurile noastre, incat lovim tot ce ne iese in cale. Chestia aia cu ”nu judeca” e un mare rahat. E inuman sa nu judeci. Si, poate, pana la urma, asta inseamna sa iti pese. Dar stii ceva? Judecam numai ceea ce ne atinge in partile sensibile, vulnerabile ale sufletului. Imi pasa enorm si ma doare cand sunt criticata si judecata. Dar asta e pretul pe care il platesc pentru ca imi spun adevarul. L-am acceptat. Ceea ce nu au inteles unii e ca am ales calea asta pentru ca oamenii sunt nespus de singuri. Se simt singuri si se judeca aspru. Vreau sa le arat ca toti, dar absolut toti avem demonii nostri. Si, de fapt, nu sunt deloc singuri. Vazuti din afara, demonii nu mai sunt asa hidosi.
FAMOST: Care sunt modelele care te-au ajutat sa intelegi viata?
IOANA: Am doua modele. Unul patologic, pentru ca inca nu am invatat sa ma detasez de el. E mama. Mi-a spus mereu ca sunt o prelungire a ei. Iar eu asa am crescut. Ca o extensie a mamei mele. De mica am vrut sa ma fac ea cand m-as fi facut mare. Si uite ca nu m-am facut ea. Nu am forta, vitalitatea, energia, mandria ei. As fi vrut. Eu sunt vulnerabila, fragila, uneori ma umilesc. Al doilea e tata. Dar pe el nu am vrut sa il copiez niciodata. Pe el l-am admirat. Tata e undeva, pe piedestal, si eu il privesc vrajita. Cu mama e alta treaba. Pe ea o iubesc si o urasc deopotriva. Dar cu o pasiune ucigatoare.
FAMOST: In ce crede cu adevarat Ioana Duda?
IOANA: Nu prea stiu in ce cred. Cred ca in iubire si in speranta. Iar astea nu sunt cuvinte goale. Speranta iubirii m-a ajutat intotdeauna. Asta m-a tinut la suprafata, pana la urma. De multe ori imi faceam planul de sinucidere si, pana la urma, ma gandeam ca, poate, va aparea iubirea in viata mea. Si bine am facut ca am ramas in viata. Uite ca a venit. Dar nu a fost usor. Uneori m-am tarat. Alteori sunam la birou si le spuneam ca lucrez de acasa. Pur si simplu nu reuseam sa ma ridic din pat. Ma durea atat de tare sufletul, incat resimteam aproape fizic durerea. Dar mi-am dat seama ca am nevoie de suferinta. Ca sa scriu, in special. Asta nu e bine. Sunt constienta. Dar am invatat sa las totul sa fie. Pentru ca viata din mine imi stie mai bine drumul decat il stiu eu. Dar stii in ce nu cred? In Dumnezeu. Si ma doare necredinta asta.
FAMOST: Ce faci cand nu scrii si nu citesti? Cum iti umpli golurile?
IOANA: Nu prea mai am timp liber. Si, drept sa iti spun, de cand m-am mutat la Bucuresti citesc si scriu mult mai putin decat inainte. Ce fac? Cumpar gresie, faianta, lavabila, renovam apartamentul impreuna cu Alex. Si stii ceva? Fericirea nu-i muza buna. Si asta ma framanta nespus. Pentru ca nu mai pot scrie ca inainte. Insa mi-a spus o prietena ca de suferinta, odata ce ai fost acolo, nu mai scapi. E indeajuns sa bagi condeiul in calimara aia, si iaca-ta. Vine textul. Dar nu-i chiar asa. In rest muncesc pentru multinationala si cred ca sunt binecuvantata sa am un job asa de fain. Citesc presa si ma joc cu pisicile, petrec mult timp cu Alex, imi e dor de parintii mei, beau cafea si fumez, iar serile ne punem la masa, deschidem o sticla cu vin si povestim cate in luna si in stele. Cand simt nevoia sa fiu singura, imi iau laptopul si ma duc in cate un bar, sa lucrez de acolo. Deocamdata nu am descoperit un loc preferat, in Bucuresti, dar stiu ca imi va iesi in cale. Si cel mai mult astept sa imi pregatesc un loc in casa (chiar stiu unde va fi) si sa continui romanul pe care l-am inceput in vara. Va fi a doua mea carte. Tare imi place romanul ala. Cred ca m-am indragostit de el. Si in rest astept vara, sa plec la mare. Sa ma urc in microbuz si sa o tai in Vama. Va fi prima oara, anul asta. Si cand ma gandesc, imi vine sa aplaud de bucurie.
Cu aceeasi bucurie te aplaudam si noi, Ioana!
Material realizat de Adina Fuica
