Un om care isi pune acest pseudonim – poiet analfabet este perfect constient de un lucru: ca nu isi permite vreodata sa faca derapaje de la norma lingvistica. Si cum gramatica a devenit, in ultima vreme, mai seducatoare decat orice forma elaborata de neologism, celebram scrierea corecta a limbii romane in versuri cu substanta, curate si corecte, venite dintr-o constiinta care, cel putin in ultimii 6 ani de viata, s-a hranit din iubire intensa de ea, de oameni, de copilarie si de sine.
E ceva rau in asta? Intr-o alta poveste, probabil ca ar fi sunat de lemn randurile : ”in cosul pieptului imi bati/cand te zidesc in randuri”… Dar nu, dimpotriva, in povestea acestui ”poiet analfabet” ele suna a cantec, ca, de altfel, orice emotie mare de pe lumea asta.
Uneori, imaginand un final din care doar unul e intreg, acest tanar proiecteaza o iluzorie bucurie de a trai a celui ramas, printre paginile prefacute ”in flori, soare si fluturi”. Dar, sa fim seriosi, cine ar mai putea continua, cand jumatatea apusa din el se incalceste stangaci printre ganduri, inlocuind prezentul cu un caleidoscop de amintiri in care fiinta primordiala nu putea exista decat intr-o singura formula: doar inmultindu-se cu doi, pentru a crea intregul?
In orice caz, tonul confesiunii este melancolic, peste cuvinte plutind spectrul unei iubiri incremenite intr-un trecut imposibil de replicat. Intre ”dimineata fara dor” si ”toamna dinauntru (…)/ in care nu sunt frunze care sa cada” se intinde un intreg univers de senzatii, de dureri mute sau de secvente disparate dintr-un film uitat. Doar casa copilariei reuseste sa mai pastreze masura adevarului si, desi in lipsa, bunica ”imi spune ca nu e bine…/ atunci ma cuprinde frica/si alerg inapoi spre…mine.” Desi pare greu de crezut, acolo, el cu el in fata, se simte cel mai bine, e, daca vreti, un disconfort confortabil care, cel putin, nu lasa gustul acela rau al tradarii celorlalti.
De tine nu te temi, nu e asa? Pe tine te vezi exact cum esti: suma experientelor traite, ”un fel de epava,/neajunsul creatorilor” tai. Si cand crezi ca se face pace in interior, surpriza! Dialogul cu sinele continua si nu oricum, ci cu un ”suflet taciune” suspectat ca nu i-ar mai ajunge lumea asta, fiindca ar vrea sa zboare spre alta planeta. Asta nu e neaparat ceva gresit fiindca, dintotdeauna, zborul a fost semnul maximei libertati, eliberare si ascensiune, plutire si delir. Poate ca da, sufletul asta innegrit are dreptate: e nevoie de o evadare, de o rupere definitiva, sangeroasa chiar, de tot ce s-a trait si nu s-a uitat. E nevoie de desprinderea de muza care indeamna la tristeti, amputand orice urma de speranta si de orgoliu, mai ales ca ”in agenda ei de chestii ciudate/esti trecut la “musafiri”.
Asa ca zic si eu, mai poietule, decat sa ”te lupti cu mori de vant/ si sa mori de ciuda”, n-ar fi mai bine sa participi la propria-ti resurectie? Se procedeaza asa: mori si invii. Iar in viata asta noua, iesi curat, fara amintiri, fara semne pe suflet! Esti doar tu, un tanar care s-a rupt de spectrul unei iubiri esuate, dar care mai pastreaza in el, din cealalta viata, toata vibratia aceea buna care il impinge sa scrie. Fara lupte, fara toamne, fara arme ridicate spre cer, fara priviri revoltate! Doar vers!
Autor: Adina Mitrica
