Daca ar fi sa ma gandesc la o bucurie pe care o ofera spatiul virtual, as spune ca el gazduieste atat de multe suflete, incat nu ai cum sa te simti vreodata singur. Intr-un asemenea teritoriu extins, intalnirea cu oamenii talentati este intotdeauna un prilej de incantare, pentru ca, prin ea, ajungi sa cunosti si, implicit, sa te cunosti.
Lacrima Andra este un artist fara chip si fara varsta (desi e frumoasa si tanara!), dar cu o voce patrunzatoare, capabila sa mangaie, sa rascoleasca, sa zgandare pana la cele mai dureroase adevaruri, fiindca stie ca o viata-cu toate capcanele ei- se traieste cu toate simturile treze. E de ajuns sa citesti ceea ce scrie pe www.catchy.ro, https://coucouxmedia.blogspot.ro si pe alte cateva bloguri si site-uri faine care fac pofta de reverii si de delicatesuri. (Pe bune! Intra pe https://klausburger.blogspot.ro si ne povestesti dupa aceea!)
E modesta de la radacina pana in crestet, poate si pentru ca practica in mod constant bunul-simt (da, ca paradox!) si ne-uitarea de sine, fara ca asta sa o faca sa se vada speciala. Atata doar, ca nu reuseste sa priceapa mecanica ce angreneaza toata masinaria asta universala care ne propulseaza spre… unde? si care ne determina sa avem un rol mai mare sau mai mic in lume. Tocmai din aceasta voluntara nepricepere, a ales ca rolul ei sa fie acela de a iubi pentru a trai. Pentru asta, sta cuminte la locul ei- fiindca isi stie locul- si misca sori si stele prin sunetele din muzici sau din cuvinte. Ce poate fi mai frumos de atat?
Cu o naturalete care ne-a fascinat, si-a deschis inima si a vorbit, limpede si profund, despre pactul facut cu cea care s-a cuibarit in interiorul ei, Lacrima de pe cealalta parte a oglinzii.
FAMOST : Daca e adevarat ca lumea spune ca esti imposibil de inteles ca fiinta, cum se face ca tot ea, lumea, te cauta pentru a se afla? Ce anume iti filtreaza scrisul, in drumul lui de la tine pana la pagina, de iese totul atat de curat?
LACRIMA : Ma cauta lumea? (Aici as adauga o indicatie intocmai ca in piesele scrise pentru teatru: ras profund interiorizat). Eu mereu traiesc senzatia unei singuratati, mai ales cand vine vorba de scris. Cred ca nu ma citeste nimeni. Dupa cum vezi si tu, nu sunt un vector de sute ori mii de like-uri. Mai degraba sunt un anonim pentru majoritate.
Cel mai mare critic al meu sunt eu, poate de aceea nu mai ajung pana la vorbele oamenilor sau ele pana la mine. Curios este ca aceasta comunicare, mijlocita de terminale conectate global in internet, pe mine m-a invatat sa fiu si mai singura decat eram, sa ascult si mai putin gura lumii ca oricand inainte. M-a facut sa vad si mai clar ca noi, oamenii, nu ne-am schimbat. Enunturile lui Machiavelli sau ale lui Sun Tzu despre noi sunt imuabile. Azi suntem mai captivi in flecareala fara continut ca niciodata. Poate ca lumea ma considera imposibila, greu de inteles – daca o face, – pentru ca sunt incomoda, pentru ca spun ceea ce vad, asa cum vad, dintr-un lung exercitiu personal si apoi ca ziarist. Si o spun fara artificii de epitete, ori constructii complicate stilistic. Oricat de urat ar fi un om, oricat ar uri oglinda care ii arata lipsurile, tot la oglinda se intoarce pentru a deveni cat de cat frecventabil, dar nu va spune nimanui dialogul pe care l-a avut cu oglinda. Din jena, din teama de cele mai multe ori, din neacceptare de sine in primul rand. Poate tocmai de aceea sunt atat de in voga scrierile motivationale. Ce altceva sunt ele, decat un soi de make-up sufletesc in incercarea disperata a omului contemporan de a fi ”la minut” ceea ce nu are rabdare sa construiasca in timp si cu sudoare ? Noi vrem totul acum, repede si fara efort. Din aceasta cauza suntem, poate, cea mai patetica generatie a planetei. Pentru ca, undeva, credem ca fiintele astea cat praful care se itesc pe picioruse la Univers pot ridica pretentii la capatul pumnului lor mic si frustrat in numele unui marketing existential : daca n-am vacanta in Bellize ma simt ultimul om, daca nu am frigiderul/ masina/ luxul/ calatoria/ prietenii/ anturajul Y sunt nimeni. Doar ca toate acestea sunt talhari de viata. In goana dupa ele, omul se pierde pe sine. Suntem poate cea mai nefericita generatie din istoria planetei tocmai de aceea. Pretul confortului este sinele omului.
FAMOST : Scrii pentru tine si o faci cu pasiune. Cand ne dai voie, te citim. Ce se intampla cu restul frazelor, literelor, gandurilor peste care pui cenzura? Vine vreun moment in care le eliberezi sau te incapatanezi sa le pastrezi intr-un dosar ”Confidential”?
LACRIMA: Literele, cred, au viata lor. O viata proprie. Scrisul e o nevoie. Asa ca muzica ori ca iubirea. Care dintre noi ar putea supravietui stiindu-se ori simtindu-se neiubit? Scrisul e o forma de iubire, la fel de profunda ca muzica. Si atunci cand canti, iubesti. Dar vezi tu, orice cantec, partitura care bucura sufletele oamenilor, le vindeca, le rascoleste, le zguduie are in spate sute de ore de munca si de repetitii, de incercari, de sudoare, de reusite mai mici si, preponderent, de esecuri, de note mai putin curate, de cautari in lada sufletului tau dupa emotii potrivite. Si ele ti se dau prin munca. Nu le gasesti tu, te gasesc ele si se dau oamenilor dupa trebuinta si dupa o logica deasupra noastra, scrisa undeva sus, de o ratiune mai mare ca noi. Ar fi trist si fara nicio speranta daca omul ar fi ratiunea suprema in Univers, acest om mic pentru care binele este in 99% din cazuri un efort si o bariera de netrecut cand trebuie sa-l faptuiasca el insusi. Daca nu ma credeti, priviti ce suntem in stare sa ne facem unii altora zilnic in diferite grade ale trairii. Insa omul din trecut mai pastra acea minima doza de bun-simt si de la Eclesiastul pana de curand, exclamatia: ”Nimic bun nu se ascunde in om”, facea omul sa tresara, sa se rusineze si sa isi amelioreze fie si temporar comportamentul. Azi, exclamatia asta atrage batjocura, in cel mai fericit caz. In numele pacii ti se ia viata, in numele fericirii si al respectului ori al dragostei esti calcat in picioare, in numele stiintei, nestiinta zdrobeste, in numele credintei orice ateu, aflat de altminteri intr-o uriasa si gogonata eroare logica – isi aroga dreptul sa anuleze seninatatea oricui, fara minima decenta pentru alegerea celuilalt. Alegerea lui e mai presus de a celuilalt. Trista alegere a unei vieti fara speranta si fara bucuria mirarii. Omul antic era mai fericit in copilaria intrebarilor lui. Pe umerii acelei copilarii a lumii inca ne asezam arogantele cu pretentii creatoare. N-am fost in stare sa cladim filosofii mai profunde, nici sisteme politice mai bune. Inca traim pe umerii filosofiei si ai democratiei Greciei antice. Doar ca ea nu anula divinul, ci il chestiona. Noi ne simtim mai cu mot sa ne punem pe locurile Misterului, desi suntem mai lipsiti de mister decat un curcubete de umbra in desert, tocmai pentru ca nu mai credem in nimic, nu ne mai mira nimic si credem ca stim totul. Daca mai exista undeva in Univers vreo forma de viata, cred ca ne priveste cu consternare. Noi, oamenii de pe Planeta Albastra, am ajuns de mirarea lumii.
Acum intelegi de ce nu public tot ce scriu si gandesc? Cred ca tocmai de aceea ti-as lasa libertatea de a sterge tot ce am spus mai sus.
FAMOST: Ai afirmat ca, pentru tine, a fi si a iubi inseamna acelasi lucru. Asa iti este natura, ai fost educata sa crezi astfel si, cel mai probabil, experientele ti-au dovedit asta. Si, totusi, unul dintre aceste doua verbe nu se conjuga pana la +infinit. Care o fi acela? Ce moare mai intai, viata sau iubirea?
LACRIMA: Viata si iubirea sunt totuna. Niciuna nu moare. Noi murim. Si murim in fiecare clipa in care ne credem superiori altora, fara efortul de a intelege si contextul celuilalt. Murim in fiecare clipa in care ne anulam unicitatea, in favoarea mersului in turma. Murim in orice moment in care ne permitem sa ucidem iubirea in celalalt. Cand ajungem in acest punct, suntem semanatori de moarte intr-un univers al vietii. Cine stie, poate un Greuceanu se ascunde pe undeva. Ai putea fi tu.
FAMOST: Tu scrii povesti cu/pentru oameni mari si mici si ele vin ca raspunsuri la intrebarile care nu iti dau pace. Potrivit acestui rationament, fiecare poveste sfarsita, dincolo de a avea un rol terapeutic, vine si cu o rezolvare. Cat tine victoria asta? Pana la urmatorul text? Nici macar atat?
LACRIMA: Poate tocmai de aceea nu ma regasesc in niciunul dintre textele pe care le scriu si, la putina vreme dupa ce le-am scris, le sterg, le anulez. Raman vii doar acelea care au ajuns publicate, citite. Sunt vii atata timp cat traiesc in ochii cititorilor si nu am acces sa le sterg. Pentru ca fiecare zi e o experienta si intelegerea lumii prin poveste e diferita. Cred ca cel mai deranjant lucru la scris e ca ramane. De aceea, de multe ori prefer muzica. Ea se ofera si ramane in amintire, dar ca moment e unica, irepetabila.
FAMOST: Ce faci cand nu scrii?
LACRIMA: Scriu. Cant, desi nu ma mai pregatesc pentru nicio iesire muzicala publica. Citesc. Ma mir de soare, de viata. Ma bucur ca un copil de lucruri marunte. Bantui lumea si sufar cand trebuie sa stau pe loc. Privesc spectacolul lumii si il analizez si, cand trebuie sa particip, sufar. Cand cresti, de regula te dor oasele. Si n-as vrea sa cresc. Si nu cresc. In mine, in tot ce sunt si simt voi ramane mereu un copil. Oricat ar durea oasele. Poate de aceea ii inteleg atat de bine pe copiii preadolescenti si pe adolescenti. Stiu cat de greu, imposibil de greu e sa fii copil in trupul unui adult !
FAMOST : O provocare pentru un om ce iubeste cuvintele si, totodata, un exercitiu de sinceritate: scrie, in cateva randuri, orice, lasandu-te in mana hazardului. Suprarealistii il numeau dicteu automat. Tu doar fa-o!
LACRIMA: Inseamna ca toate cele de mai sus sunt un dicteu. Doar asa stiu si pot fi. De aceea nu reusesc niciodata sa-mi corectez, recitesc, revizuiesc textele. Mai bine le arunc, le sterg. Si tocmai de aceea sunt atat de reticenta in a publica. E si scrisul o forma de a prinde si a surprinde clipa. Doar ca, spre deosebire de sunet, ramane.
Omenirea a devenit un urias muzeu de imagini prinse in cuvinte, de franturi de viata pictate cu energia vorbei. Insa cine mai are timp si chef sa colinde muzeele pentru a le privi?
Material realizat de Adina Mitrica
